Se apropie petrecerea!

Si eu nu:
-m-am epilat, pensat, curatat/vopsit unghii,
-mi-am gasit rochie care sa ma cuprinda la bust, dar sa vina pe talie si solduri si sa pot si alapta usor din ea,
-am pregatit hainele copiilor,
-am asortat consortul la tinuta mea (care tinuta?),
-am cumparat flori. Dar asta mai am timp sa fac,
-am gasit inca nici o solutie sa scap de copii ca sa putem, eu si domnul meu, sa ne facem de cap pana la cele mai mici ore ale diminetii,
-am nici o programare la coafor, din lipsa de timp.
Dar am:
-tuns parul super modern ca sa fie usor de aranjat acasa de doua mai stangi,
-vopsit aceeasi podoaba ce-mi creste pe cap in coloarea cea mai neagra ce mi-a incadrat vreodata fata, de nu m-a mai recunoscut Du,
-pregatit cat de cat copilul nr1 pentru ce va fi in ziua X,
-incercat sa ridic moralul consortului, tavalit prin praf din cauze nestiute. Asta m-a facut sa uit de drama de la punctul doi, unde "eu nu am...".
Oare vom reusi sa ne prezentam... prezentabili? In ce-l priveste pe consort nu am nici un dubiu. Corpul lui nu a suferit vreo schimbare in urma sarcinilor mele. Dar eu? Eu?

Noi patru!

Seara. Robert il plimba pe tati. Du ma alearga pe mine. Am nevoie de un respiro si ma ascund dupa portocal si lamai. Du ma vede si imi striga sa nu ma opresc si sa il prind. Oh! Iar? Caut o scapare. Rup o frunza din lamai si ii zic sa stea ca ii duc ceva sa miroase. Du inspira, expira, inspira iar si zice:
-Lamaie asta!
Deschid gura de surpriza, ma uit la consort: I-ai spus tu? El, la fel de surprins: Nu.
-Pai nu inteleg. Cum de stie?
-Stie. Si cate nu stim noi ca stie!
Ha!

Noi patru

Robert

Vrea sa se ridice! Se ridica pe cele doua picioare tinandu-se de mainile noastre, sau de tot ce prinde, face pasi. El si statica nu au nimic in comun. Sta doar in brate sau pentru putin timp in carut cu conditia sa aiba ceva de rontait. Care ceva odata devenit plictisitor e aruncat jos, cu precizie, si in caz de rateu este tras, prins din nou si rearuncat. Pare perseverent.
Vrea mancare! Nu mai reusesc sa ma tin la el si deja de vreo saptamana isi baga nasul prin pepeni galbeni, prin mere de vara culese dintr-o gradina prietena, prin galbenusuri de oua si maine sper ca si prin niste legume imbunatatite cu ciorba de oase. Dar lapte vrea la fel de mult si de des. Ma trage de tricou sa ma simta mai aproape si ma tine bine ca nu cumva sa plec. La fel se intampla si cu lingurita. Tine asa de tare de ea sau de mana mea de parca ar fi cel mai pretios lucru.
Se echilibreaza tot mai bine. Reuseste sa stea ceva timp in popou fara sprijin, aproape a reusit sa se arunce si din carut ca era prea multa plictiseala, tot de ceva timp se intoarce de pe burta pe spate si de pe spate pe burta.
Este vesel. Este cel mai vesel copil pe care l-am vazut vreodata. Cand se trezeste este suficient sa ma uit la el si deja rade. Chiar si noaptea. Mie imi place sa cred ca e fericit.

Du

Oh, Du! Aici nu stiu ce se intampla, nu stiu unde gresesc dar nu imi place. Nimic nu il mai multumeste, mananca foarte putin, cere altceva de mancare pentru ca, dupa ce pregatesc, sa ma refuze deloc gentil, uneori ma pune sa il las pe Robert in carut chiar daca plange si sa il tin pe el in brate desi pare sa il iubeasca, se joaca cu el, ii da jucarii, ma atentioneaza cand plange. Il tin foarte mult in brate, ii explic cat de important este el pentru mine si ce mult il iubesc si ce trista sunt ca il vad suferind si eu nu stiu cum sa il ajut. Il rog sa imi spuna ce simte ca astfel sa fiu alaturi de el, sa il alin dar el imi spune atat! gata! nu pang! Incerc, in limita timpului, sa inventez jocuri noi sau sa ne jucam un joc ce ii face placere dar se joaca 4-5 minute si apoi nu mai vrea. Plange din aproape orice si ma deranjeaza foarte tare ca nu pot gasi motivul. Se linisteste la mine in brate doar ca uneori cedez si rabufnesc si imi vine sa ma rafuiesc cu lumea intreaga.

Consortul

El e mai putin poetic si zice ca copilul mare e prea rasfatat, prea plange fara motiv, prea nu vrea sa inteleaga nimic si poate metoda de crestere e putin gresita si ar trebui introdusa si cate o pedeapsa mica, doar toata lumea face asa si uite ce copii cuminti au toti. Ca cel mic pare sa ia foc imediat ce il aseaza pe pat cat sa isi stearga nasul, ca el nu stie sa stea decat in brate, ceea ce nu e bine. Eu ii explic si lui ca ei au copii dresati, nu cuminti si ca eu nu o sa accept niciodata din partea nimanui sa imi dreseze copiii. Si incep sa ii explic inca odata, nevoile unui copil si principiile de baza ale AP-ului si cate in luna pana pare, in sfarsit sa imi dea dreptate. Si stiu sigur ca imi da dreptate atunci cand se aude strigat de cel mai cristalin si drag glas, sau cand i se arunca cel mai frumos suras din cate exista. Incerc sa il inteleg si pe el ca este obosit si stresat, poate, si usor dezamagit ca a trebuit sa amanam unele planuri legate de propria locuinta si fara nici o clipa libera de atata timp.
El imi face cafeaua dimineata, tot el uda solarul, se ocupa de gradina si uneori, cand eu ma simt depasita, face mancare.

Eu

Eu spal, gatesc, sterg praful cand apuc, imi beau cafeaua in minim trei ore, servesc micul dejun chiar si la ora unu, iar cina chiar si pe la 11 (noaptea, sigur), mai dau jos si cate un kg, chiar doua. Restul timpului am cate un copil in brate si mai rar pe amandoi. Il alaptez pe Robert, il alint pe Du, mai mestec intr-o oala, mai rup niste pastai ce trebuiesc conservate, ma mai documentez de ceva retete gustoase, sanatoase si cu tinuta si visez! Visez la o vacanta, la liniste si...la niste rochii caci fratele personal e pregatit sa spuna DA iar eu nu ma simt suficient de eleganta. Visez ca noaptea asta Robert  nu se va mai trezi de 10 ori ci doar de 3, ca dimineata Du nu va mai plange de cate ori ma misc de teama ca il las din brate... Visez la o lume perfecta...

Pont: stiti site-ul Elefant.ro? Pe langa multe carti bune au si promotii la jucarii. Eu cred ca vreau lego creator si/sau lego friends.

In familie

-Adu-mi si mie telefonul, te rog, susur spre urechea consortului, impingand de zor un carut.
-Asteapta putin ca nu pot chiar acum...
Peste 3 minute. Eu vorbesc la telefon. Consortul asteapta sa inchei conversatia pentru a remarca:
-Ohh?!! Ti l-ai luat singura?
-Stii tu ca rabdarea este calitatea mea principala?
-Hmmmm! Ne mai intrebam cu cine seamana copiii nostri?
-???? Da, oare cu cine?

Sa ne racorim!

Se anunta valuri de caldura peste alte valuri de caldura, cu temperaturi cu multe grade si cu multe recomandari de a nu se sta in soare. Da. In casa, oricat de cald ar fi, nu te bate soarele direct in capul dezgolit de lovitura bine plasata a copilului umblator dupa ce a dat de pamant cu a lui. As dori ca meteorologii si persoanele care intreaba, din spatele ochilor cat cepele, "cum?!? i-ai scos afara???" sa le explice ei copiilor ce si cum. Si cand aerul interior se incinge, devenind fierbinte si irespirabil, iar copiii satui de inventiile indoor striga, fiecare cum poate, afaraaaa! M-am plictisit. Tu nu vezi? incep sa le cam dau incolo de avertizari si fac planuri de iesit dintre peretii fierbinti. Si evadam:

-prima parte a zilei este ok de petrecut la nisip, sub umbra unei umbrele ce face reclama la o bere. Insa nu e deloc ok sa urmaresti stropii ce par de gheata pe panza rosie cand stii ca ti-e imposibil sa ajungi la frigider, unde se ascunde sticla cu suc proaspat facut din cele mai naturale boabe de zmeura.

-apoi, cand soarele urca amenintator pe cer urcand si gradele termometrului, ne refugiem sub vie. Am asezat acolo o masuta, scaune de diferite marimi, un leagan si caruturi (cele din urma mai mult pentru Robert caci el, fiind pufosul familiei, pare sa sufere cel mai mult si uneori il mai asez pentru cateva minute in carut sa scape de caldura bratelor noastre). Pana pe la ora 1, cand se merge la somn, este placut aici. Temperatura nu trece de 28 de grade si daca mai luam in calcul si adierile vantului, ce par chiar racoroase in aerul incins, nu putem fi decat recunoscatori desimii frunzelor ce ne ofera clipe relativ placute. 

Dar dupa somn totul pare sa ia foc. Cum ne mai racorim? Iata ce am mai gasit:

-am cumparat o mica piscina, care piscina este umpluta cu apa de dimineata, apa ce este tocmai buna de racorit copii pufosi... sau mai putin pufosi.

Dar nici in apa nu se sta prea mult, iar pana la racoarea serii (?!) mai e mult si timpul trebuie presarat cu joc si voie buna! Asa ca am cautat locuri racoroase in afara monotoniei curtii noastre. Si am gasit:

-undeva, unde deja ne putem considera in afara partii locuibile a satului, pe malulul unei ape este un mic pâlc de pini. Aici se tin in fiecare an serbari campenesti. Cand vine luna iunie deja oamenii intra in fierbere si se intreaba unii pe altii ce vedete isi vor da concursul. Anul acesta au fost mai multe ca de obicei si as fi vrut sa le scriu si numele, dar, spre rusinea mea, nu le-am retinut, eu nefiind o fana infocata a muzicii populare. Poate voi reusi totusi sa fac o postare separata pentru care o sa ma straduiesc sa adun mai multe informatii. Serbarile astea campenesti sunt interesante totusi. Dar sa revenim. Asadar, in acest mic colt racoros ne perecem dupa-amiezele toride. Du e incantat. Sare, alearga, aduna conuri de pe jos, coboara jos in apa, ma pune sa il alerg in jurul masinii si copacilor, asculta cantecele pasarilor. Am vazut in cateva zile si veverite. Deloc plictisitor, foarte frumos, dupa-amieze placute si racoroase.

 -si atunci cand mai vrem diversitate mergem intr-o parte unde apa raului este mai mare, unde ne intalnim cu copii si parinti prieteni si unde copiii pot sa se joace linistiti, departe de caldura torida si de aglomeratie, aproape de natura, de frumos...

Poate ca ceva jucarii noi ar putea sa il retina mai mult prin casa? Nu, sigur ca nu il atrag papusile cu printese disney dar am putea incerca acest set cars.

Cand vine seara...

Cum soarele incepe sa isi aplece razele in jos cedand locul unui colt de luna, cum simt nervii intinzandu-se la maxim si  incep sa fac planuri pentru o seara mai de succes decat cea trecuta, sau cea dinaintea ei...
Seara trebuie distrati doi copii obositi de lungimea zilelor de vara, un copil trebuie hranit cu ceea ce se gaseste prin casa, motiv de aprige negocieri cu castig in favoarea lui (seara trecuta m-a pus sa ii pasez fructe, ca el aia vrea sa manance si altceva nu), apoi sunt necesare doua bai, dupa care copilul mare vrea sa doarma. Sa doarma, as zice eu! Astfel as putea sa ma ocup de cel mic, care suge, si suge, si suge... Doar ca nu vrea decat cu mine. Si stau cu cel mic la san si cu cel mare colac in jurul gatului, tragandu-ma bine de podoaba capilara, verificand din cand in cand cate fire din parul meu i-au ramas printre degete. Si cel mic suge. Pare sa adoarma (oh, Doamne, in sfarsit!). Ma retrag mai usor decat merge pisica si ma intorc la Du, care refuza sa adoarma fara mainile mele in jurul lui. Dar stai! ceva s-a miscat de cealalta parte. O luam de la capat... Eu intinsa pe-o parte cu Robert agatat de san si Du peste mine, pe unde mai gaseste liber. Trec 15 minute. Cel mic pare adormit bustean. Fac schimb de loc cu consortul cu indicatii precise sa faca ce-o sti dansul mai bine dar sa nu aud glas pana Du nu trece din bratele mele in ale lui Orfeu. Si Du adoarme repede, chiar si in racnetele fratelui care cauta si tot cauta sanul pierdut, iar eu plec cu viteza fulgerului spre urlator si ii indes sanul in gura. Il prinde de parca nu ar fi vazut mancare de trei zile-ncoace si cu ceva noroc mai stam asa inca (doar) vreo ora: el molfaind ca la suzeta, eu clocotind, cu capul in flacari, cu stomacul cerandu-si zgomotos dreptul si cu amenintarile de deversare ale unei vezici suprapline...
Comunicare nonviolenta? Usor de zis. Ma chinui insa sa nu mai explodez dupa ce l-am simtit pe Du refugiindu-se in bratele consortului, intr-o seara memorabila, cand ii strigam lui Robert ca il arunc de nu se vede in porumb la bunica-sa. Dar ce vina au copiii? Nici una. Poate consortul? El ce sa faca daca nimeni nu i-a asezat macar una bucata sân de vârât in guri flamânde? Asa ca explodez in mine insami, tratez ranile sanilor durerosi dimineata, caci noaptea am parte de acelasi tratament (supt de la o ora mai departe si treziri fara numar), mananc la miezul noptii, ma uit dupa scutece textile pentru adulti si sper! Sper ca maine va fi mai bine! Ca maine ora 8 ma va gasi in pat...

Au trecut ani, au trecut ani si viata s-a schimbat...

Pe vremea cand nu aveam alta grija decat propria persoana, cand domnul viitor sot era doar cunostinta iar invitatiile lui la ceai/cafea/suc erau de cele mai multe ori 'amanate' cu toata gratia de care dispuneam, atunci cand doar ii acceptam cu aceeasi gratie ajutorul intr-ale mecanicii (ca doar nu era sa schimb eu roata ce avea pana. Nici nu as fi avut cum ca doar, deh, sunt femeie si evident ca uitasem sa pun la locul ei cheia ajutatoare), cand acelasi viitor sot nici nu visa ca odata tot am sa zic un da abia soptit pe care sa il intaresc, la nici doua luni de zile, cu voce puternica (wow, chiar nu m-am razgandit) in fata oficialitatilor statului, in acea vreme, deci, singura mea pretentie, unica mea cerinta (Doamne! Cata inconstienta) cu privire la hrana era gustul. Daca un aliment, sub diferite forme (proaspat, conservat, uscat sau cum o mai putea fi) era bun atunci totul era ok, nu citeam etichete decat cel mult data expirarii. Astfel frigiderul era plin cu cele mai gustoase si scumpe si nesanatoase mezeluri, carne de la market care inainte de a o gati avea un volum si dupa se injumatatea (dar se gatea imediat:)) ), fructe din piata si multe alte alimente 'atat' de 'sanatoase'.
Lucrurile insa s-au schimbat drastic cu nasterea primului copil. Toate mesajele despre carnea radiata cu infrarosii, sau despre mezelurile pline de aditivi, sau fructele mai mult decat stropite din piata ajunse vreodata la mine prindeau dimensiuni tragice. Am zis NU, nu ii pot da copilului meu asa ceva. Bon! Dar ce sa fie? Cu ceva trebuie sa il hranesc. Lumea inconjuratoare ma presa cu diversificarea iar eu inca nu gasisem solutii. Eram complet nepregatita. Am sapat in stanga, am largit aria de actiune si in dreapta si am plecat la capatat de fructe si legume bio caci da, marea diversificare a inceput spre toamna, cand nu mai era nimic altceva de facut. Si am gasit la cineva de incredere morcovi pe un pret sub cel al pietei, mama personala a contribuit si ea cu ceapa, telina, patrunjel si tot ce s-a mai gasit in gradina ei bio, plus carne de pui si vitel. Am gasit si ceva fructe si cumva am iesit la liman. Dar anul ce a urmat (adica cel recent trecut) ne-am gospodarit ca niste tarani autentici (nu m-as fi vazut vreodata. Cum se poate schimba omul....). In spatiul verde, ramas liber dupa proiectarea casei au aparut meri, piersici, nectarini, alun de padure alaturi de ciresii, prunii, perii deja existenti. O alta parte di micul spatiu a fost arat si apoi umplut cu capsuni, cartofi, ceapa, morcov, usturoi, ardei, rosii, castraveti, fasole verde si alte minuni, toate bio. Rezultatul ne-a depasit asteptarile si asa m-am pus si pe conservat (prietenii nu ma mai recunosc, sunt sigura) si ne-am umplut camara care inca nu s-a golit.
Pe acelasi principiu am crescut si cativa pui, destul de putini dar eram doar la inceput, ce au asigurat necesarul de carne pentru o perioada alaturi de carnea de vitel cumparata din sursa sigura.
Despre lapte si oua numai de bine! Le servim cu incredere pe cele mai bio si moca si proaspete "donate" de Mama sotului si din cand in cand de Mama Personala.
Anul acesta planuim o organizare ceva mai buna caci vom ava doi copii de hranit :))))
Sigur ca nu pot spune ca mancam 100% bio, Du mai scapand cateodata in cate un pahar cu iaurt, spre exemplu, dar am inlocuit pe unde s-a putut modul de alimentatie foarte nesanatos al familiei cu unul aproape bio.
Anii au trecut in ritm alert si peste corpul si fata mea, dar despre biobunatatile si deliciile bio folosite voi scrie intr-o alta postare, intr-o alta noapte de nesomn, nopti in care copilul cel mic descopera minunea numita internet din confortul si caldura bratelor mamei lui.

Home, sweet home!

Inca de luni. Inimaginabil de repede avand in vedere ca Danut s-a nascut tot intr-o zi de joi si abia in ziua a 8-a ne-am intors acasa.
Aparent facem progrese cu acomodarea. Dupa o jumatate de zi de luni petrecuta in patru, relativ bine, cu Du asa cum il stiam, nu cum imi povestea sotul ca a fost ultimele zile, a urmat o noapte in care am acumulat cu greu doua ore de somn. Copilul mic a avut colici. La primul scancet se trezea copilul mare care urla dupa mine. Am alaptat copilul mic inclusiv stand intinsa pe spate pentru ca Du sa ajunga la parul meu si sa se linisteasca. Asa ca am preferat o mamica treaza cu cel mult un copil treaz decat toata casa treaza si cu "muzica".
Prima zi am fost singura. Si am reinceput. La primul scancet Du sarea in bratele mele strangandu-ma strans ca sa nu plec de langa el. Am reusit, dupa muuuulte tratative, sa il alaptez pe Robert cu Danut in spatele meu, aplecat spre mine, cu o mana in parul meu. De fiecare data cand ii spuneam ca trebuie sa il hranesc pe Robert, sau sa il schimb, sau sa il tin putin in brate raspunsul era acelasi: NU. Dupa care voia el in brate. De cateva ori am intrerupt alaptatul pentru a-l tine pe el pana s-a mai linistit. Dar a fost bine caci nu am mai avut timp sa imi dau seama ca ma mai doare ceva sau ca sunt obosita (Doamne! Cat as bea o cafea!).
Ziua a 2-a am avut ajutor. Sotul a ramas acasa caci a fost ziua cand am scapat de fire. Dupa o noapte cu 3-4 ore de somn (acumulat in mai multe reprize caci nu am prins o ora intreaga) ziua a parut mai bine. Du a "simtit" in sfarsit ca nu il voi mai parasi (nu s-a despartit de mine nici la "do(c)to(r) ), s-a mai linistit si a avut si bratele sotului pentru consolare.
Astazi, iar singuri. Alaptatul este la fel, cu doi copii atarnati de mine. La schimbatul scutecului am facut progrese. Se intampla uneori ca nici un copil sa nu planga. Cand Robert incepe sa scanceasca in patut fratele mai mare imi atrage atentia si chiar daca mai protesteaza, o face mult mai slab decat in primele doua zile.
Eu? Incerc sa mananc si altceva in afara de portocale desi nu am pofta. Rezist eroic la ispita mirosului cafelei. Inca rezist cu patru ore de somn dar visez la inca una macar, cand va ajunge sotul acasa. Beau 1,5-2l ceai dar suplimentez si cu apa si multe fructe, caci astea sunt singurele pe care le mananc fara sa ma fortez. Nu imi dau seama cum ma afecteaza schimbarile petrecute. Imi amintesc doar ca marti au fost momente cand am plans, desi nu mai tin minte de cand nu am mai facut asta. Eram trista dar nu am avut timp sa ma gandesc de ce. Poate mai tarziu...
Robert? Ieri a avut parte de prima baie integrala caci tot ieri a scapat si de legatura ce ne-a unit pe timpul celor 39 de saptamani. A primit cel mai frumos prosop, galben, cu care l-am sters eu caci baie i-a facut sotul impreuna cu Sora lui. Eu nu ma simt in stare. Este mancacios. Suge cu pofta, dar calm, fara sa lase urme adanci. A primit si 40 ml ceai anticolici fara zahar. Este linistit atunci cand nu are colici. Se linisteste imediat in brate atunci cand are. Este frumos si surade si imi aminteste atatea lucruri pe care le credeam uitate despre fratele lui...

Furtuna in paradis

Astazi am mers intr-o ultima vizita in trei. Am calculat gresit timpul de plecare si astfel copilul a adormit cam cu o jumatate de ora inainte de a ajunge. Urmarea? Copil trezit intr-o alta casa, cu alte persoane in jur decat mami si tati si fara sa se fi odihnit suficient. A urmat apoi o scena mai putin intalnita. Copilul a inceput sa urle, sa nu se mai dea jos din brate ba de la mine ba de la ta-su si dupa multe alintari/mangaieri am reusit sa ne intelegem cat de cat.
Plecand de la familia vizitata am vrut sa profitam ca drumul trecea pe langa un hipermarket/complex comercial si sa oprim pentru ceva cumparaturi. Eu voiam foarte mult un rimel, papuci noi, ceva lenjerie mai 'cuprinzatoare' si alte nimicuri femeiesti pe care nu mai vad cand sa le achizitionez in viitorul apropiat, si se impunea o umplere a frigiderului care mai racea un borcan de dulceata, altul de compot si ceva mustar ramas pe peretii unei cutii.
Ne facem noi, adultii, o lista mentala cam cu ce ne-ar trebui, in timp ce copilul se juca cu nervii mei si cu o sticla din care tot imi cerea apa in timp ce masina rula pe strazile Romaniei, ajungem in sfarsit si purcedem la o relaxare prin shopping. Intrebam copilul daca vrea carut simplu sau masinuta, se decide pentru a doua varianta, luam a doua varianta si mergem. Dar trebuie doar sa mergem caci imediat ce ne oprim sa analizam un produs se pornesc urletele. Sotul inspirat il duce sa vada pestii inotand, eu aleg cu greu papucii ce aveam sa constat acasa ca nici nu imi plac, intind o mana si o retrag cu iaurturi cat poate tine in timp ce alerg dupa ei caci pestii devenisera neinteresanti si copilul incerca sa sara din masina. Fug apoi si aleg clementine cate apuc inainte de a auzi deja celebrele sunete cu care trebuie ca am obisnuit tot realul. Mai trantesc intre timp un pachet de unt, sotul apuca sa ia totusi si peste proaspat, si alte cateva nimicuri si cam atat. Caci se pornesc alte urlete. Copilul vrea musai sa treaca de casele ce aveau bariere. Orice incercare de negociere se dovedeste inutila asa ca iau copilul si il conving cu greu sa treaca cu mine pe la o casa deschisa in timp ce sotul ramane sa plateasca. Dupa care ne dam seama ca nu am luat nici macar paine... De altele aflate pe lista nu mai zic ca iar ma lasa nervii....
Sotul, deja pachet, de nervi, vaitandu-se de masina/carut cea "foarte greu de manevrat si luata degeaba ca sa ne chinuie pe noi copilul" se ofera sa mearga cu odrasla la masina in timp ce eu urma sa imi fac de cap pe la DM. Zis dar nefacut caci s-au intors inainte ca eu sa fi ales un rimel pe gustul meu si iar nu mai zic de ce mi-as mai fi dorit caci mi-e teama de o depresie. Asa ca trantesc iar un rimel cu care am mari dubii ca o sa ma dau vreodata, mai iau doua cutii cu ceai si ies val-vartej pe usa. De ce? Copilul voia pe jos, printre cosmeticele ce pareau a avea magnet si tinut la distanta de acestea s-a pornit iar sirena...
Iata-ne porniti spre casa cu portbagajul mare si incapator aproape gol. Copilul adoarme intr-un final si noi ne punem pe discutii. Sotul ca nu, ca asa ceva nu este posibil, ca de acum copilul va sta acasa, ca vom merge la cumparaturi doar cu celalalt ca trebuie alaptat si el nu zice nimic. Eu am si sarit. Sa se duca singur ca eu doar cu un copil nu merg. Ca celalalt cum se va simti? Ca el este foarte sensibil si eu sunt convinsa ca va suferi foarte mult. Si de ce sa ii dam motive de gelozie? Nu, si nu, si nu.
O, dar ziua inca nu se incheiase. Copilul odihnit o ia cu acelasi program si acasa. Vrea iaurt. Nu vrea iaurt. Vrea mancare dintr-un borcanel. Incerc sa ii explic ca nu vrea. Ba da, el vrea, si vrea, si vrea. Il desfac. Nu, nu mai vrea. Vrea supa cu momo (morcov). Incalzesc. Dar nu, nici asta nu vrea. Am inceput sa rad nervos. Suparata ca nu am rimel, nu am inca papucii doriti, nici un sutien rezonabil, ca nu am putut sa imi cumpar nimic, cu dureri de burta si nervi in pioneze am inceput instant sa urzesc planuri de fuga.
Vine in sfarsit timpul baii si apoi somn.... Iar discutia dintre adulti continua. Asa nu se mai poate. Domnul se plange iar ca a petrecut 'atatea'(???) zile acasa si nu a reusit sa faca nimic. Ca noi nu mai putem sa facem nimic decat daca vrea copilul. Ca el nu poate sa faca o instalatie electrica, spre exemplu, in mai putin de doua ore cat doarme odrasla, ca apoi trebuie sa se puna, alaturi de mine, la dispozitia acestuia. Ca asa o sa locuim in casa noastra la anul si la multi ani! Am recunoscut deschis: este vina mea. Trebuia doar sa imi spuna si eu faceam in asa fel incat sa aiba toata disponibilitatea de care are nevoie. Nu, nu e bine. El stie ca eu trebuie sa ma odihnesc dar copilul... E rasfatat. Se tavaleste pe jos, etc. etc. etc.....
Eu? Eu ce sa mai zic? Ce sa mai fac? Ma intreb (a cata oara?) oare gresesc? Unde gresesc? Cum sa fac? Si am obosit tot gandind.
Eh, maine poate o fi mai bine! Doar tomorrow is an other day!

Deci? Cand vine?

Ieri am mers la medic pentru o ultima intalnire inainte de nastere, pentru a stabili detaliile de tip ce?, cand?, cum? Nu a fost retinut de nimic in Chisinau, a ajuns cu bine (iar respir in voie) si-recunosc, m-a umflat rasul ca sa nu zic plansul-s-a intors cu o cutie mare ce continea manusi sterile, ata sterila si alte lucruri si substante necesare interventiilor chirurgicale. Am vazut si factura care se ridicase la o suma frumusica si la intrebarea mea daca cineva ii deconteaza suma m-a privit asa de amuzat! Mi-a spus ca nu numai ca nu se ocupa nimeni ca ei, medicii, sa le aiba, dar nici macar nu se gasesc sa le cumpere si de aceea le-a adus din Republica Moldova. Hmmm, mandra tara, drag popor!
Asadar, Robert (oare asa va ramane?) se va naste pe 19 ianuarie daca nu va hotari el altfel. Eu nu stiu cum voi supravietui pana atunci. Miscarile lui sunt atat de puternice ca imi taie respiratia uneori. Durerile resimtite peste burta atunci cand Du gaseste ca e placut si frumos si dragastos sa se aseze peste Boba incep sa fie greu de indurat. E si partea placuta cand vine sa ii dea un sarut, sau isi asterne capul peste el mangaindu-l cu manuta, dar cel mai des se arunca peste mine de nu mai am timp sa reationez. Explicatiile cum ca mami nu l-ar mai putea tine prea mult in brate il lasa rece de cele mai multe ori (astazi a fost prima zi in care a fost dispus sa negocieze). Cel mai tare este cand, desi iesim la plimbare toti trei (adica patru) si desi accepta la plecare bratele tatalui nu se intampla la fel si la intoarcere. Si astfel eu merg cu doi copii si tatal cu mainile in buzunar:)) motiv ce m-a determinat sa ii las doar in doi cand taticul este disponibil. Ma pune sa urc pe deeeeaaal in fiecare zi, ba chiar de mai multe ori, dar a acceptat urcatul pe potecuta si nu prin cele mai abrupte zone caci "nu poate mami" doar tati.
I-am explicat ca mami trebuie sa mearga la spital ca sa il scoatem pe Robert din burta si sa il aducem acasa, treaba ce va fi facuta de 'dootooo' (doctor), iar Robert va dormi in 'pu' (patut) si va manca 'titi' dupa spusele fratelui mai mare deloc dispus sa isi cedeze locul de langa mamica, loc greu cucerit dar neabandonat din acel moment.
Nu reusesc sa imi dau seama cum percepe el venirea unui nou membru, dar cumva isi da seama de schimbari. Atentie mai multa nu cred ca vrea caci si asa suntem la dispozitia lui tot timpul el refuzand sa stea singur si pentru un minut. Cu toate astea am avut cateva seri in care nu mai stiam cum sa reactionez, ce sa fac, cum sa linistim lucrurile, seri in care nu puteam nicicum sa il multumim, in care ne priveam ingrijorati de manifestarile copilului si in care ne intrebam ce am putea face. Am ales totusi sa o lua incet, fara sa il bruscam, discutand cu el (atat cat s poate, dar pare sa fie totusi tare intelegator). Si cand cerea insistent sa ii deschid usa sa iesim afara, asta dupa ce imi aducea caciula, geaca si ghetele, i-am explicat ca mamica ii deschide daca el vrea dar ea o sa stea in casa ca ii e frig si afara e noapte. Dar daca el insista poate sa mearga singur. Asa reuseam sa il calmam pentru un timp. Si acesta este doar un exemplu din multe altele ce te pot scoate foarte usor din minti cand deja esti preocupata de multe alte lucruri ce vor veni si carora inca nu ai idee cum le vei face fata. Dar toate le timpul lor...

Mai e putin!

Servesc al doilea mar dupa alte doua portocale in timp ce taticul a scos copilul afara. Doamne, ce bine e sa nu fi singur!
Dupa amiaza ar trebui sa ne intalnim cu medicul ginecolog ca sa punem la punct niste detalii. Oare seara asta va fi ultima in trei? Oricum ar fi m-am linistit. Robert nu ne-a facut nici o surpriza cat timp medicul a fost plecat din tara, deci pot respira in voie. Mi-as fi dorit sa vina pe 8, de ziua lui tati. Am fi avut doi sarbatoriti. Pe Du i l-am adus acasa de ziua barbatului.... Dar cateva zile in plus nu mai conteaza. Mai ales ca lui ii e asa de bine acolo! Mie nu imi mai e chiar asa de bine :)) Primesc niste lovituri... Dar ce lovituri!!! Asazi voi definitiva si "bocceluta" pentru maternitate. Da, abia azi. Ce lenesa!
Detalii poate mai avem diseara!

Ceasul rau, pisica neagra

In a patra zi din viata lui Du asteptam vizita sotului. Ma sunase in momentul plecarii de acasa si tot asteptam sa soseasca. Primesc la schimb un apel din partea lui prin care imi cerea pinul cardului meu.Mai mult decat surprinsa, caci stiam sigur ca il notasem pe ceva pentru cazul in care ar fi avut nevoie de el si il si folosise in cateva randuri, ma apuc si i-l dictez, fara a intreba altceva. Imi spune ca o sa intarzie putin (ha?) si inchide. Eu, asteptand, incep sa emit diverse ipoteze: oare trebuie sa mai platim ceva in spital? S-a intamplat ceva cu copilul? Nu se poate ca doar de la el vin. O fi lovit masina? Da. Asta era. A oprit sa-si ia o guma (de atunci mereu ii amintesc la market sa isi ia pachete cate crede ca ii trebuie. A, ca tot mi-am amintit, sa ii fac si stoc pentru saptamana viitoare:))) ) si cand sa plece a aparut un logan, nu stie de unde, cum si cand a carui aripa a zgariat-o, infundat-o si pana la urma platit-o la service. El, de altfel un sofer destul de prudent, a patit-o. Iarasi nu am zis nimic. Da-i incolo de bani, noi sa fim sanatosi. Masina noastra, mai rezistenta nu a avut nimic.

Astazi, cu cateva zile inainte de venirea celui de-al doilea pitic.
Sotul pleaca de dimineata in interes de serviciu. Se intoarce undeva in jurul orei 12:00. Intreaba ce face mami, ce face Du, i se raspunde ca mami alearga dupa copil si Du face 'prostii'. Ni se raspunde: 'si tati la fel'. Ha??? Deja ma gandeam ca a gresit ceva masuratori. Il vedeam iar plecat ca sa rectifice, eu iar singura cu copilul, incrcand cu disperare sa termin mancarea cu acelasi copil tragandu-ma de pantaloni si somandu-ma sa il iau in brate. Intreb cu jumatate de glas despre ce e vorba.
-Am lovit masina.
-Poftim????????
-De fapt, m-a lovit unul.
-A, da?
-Da. Frontal el, lateral eu. Bara crapata, far spart, aripa putin atinsa. Trebuie vopsita. Ne intelegem cumva. Se grabea omul ca o are pe maica-sa in spital.
-Aha....
-I-am spus sa vina cu farul si cu bara. M-am interesat la service cat costa manopera. Asta e. Avea anvelope de vara, n-a mai putut opri ca aluneca pe strada. E o minune ca nu au iesit si airbag-urile ca impactul a fost  destul de puternic. Abia m-am dezmeticit...
-Aha...
-Eu oprisem de tot si ma uitam cum venea in mine... L-am sunat pe R. (politist, nasul lui Du). A zis ca trebuie sa merg la ei la sediu sa completez nu stiu ce raport ca nu se mai da dovada.
-A, da?
-Da. Trebuie sa plec. (Sarut) Vin repede inapoi. Te sun imediat ce rezolv. (Sarut) Pa!
-Aha...
Iata-ma singura. Din nou. Oare daca, prin absurd, vom mai face un copil, va mai suferi si masina odata?
Uoa oa oa!
I-am recomandat tipului un site unde sa isi comande piese pentru Dacia sa si cred ca a multumit cerului ca noua nu ne-au trebuit piese de schimb pentru BMW, ci doar pentru un Ford...

19 luni

-Cati ani ai tu, mamico?
-Una.
-Bravo, mami, asa e! Ai un an. Dar, spune-mi, cine esti tu?
-.....
-Cum te striga mamica pe tine?
-Du.
-Bine, mami. Deci eu sunt mamica si tu esti DU, da?
Daaaa! Luna asta avem si o prescurtare a numelui. Una la care eu nu m-as fi gandit... Acum primesc raspuns cand intreb, complet nestiutoare, cine a lasat masina exact pe unde trec eu grabita, masina ce ma pune sa fac exercitii acrobatice pentru a-mi mentine pozitia bipeda. Mi se spune simplu: DU. Intreb cine mananca portocala si primesc acelasi raspuns: DU, urmat de ana, adica inca una, caci este cel mai mare pofticios din cati cunosc. Daca suntem in vizita si vrea ceva arata cu manuta si spune papa, de am ajuns sa imi fac si complexe ca cineva ar putea crede ca tin copilul nemancat.

Se exprima mult mai bine. A trecut si la povestiri iar taticul, cand se intoarce seara, trebuie sa asculte cum a vazut el nu-stiu-ce-tractor care facea po-po-po (poc-poc-poc), sau despre cainele care a facut am, am la el si s-a speriat si i-a fost ti (frica). Este in continuare la fel de sensibil si la orice scena de violenta (mai vede la tv in rarele cazuri cand este pornit) ii este frica. Intr-o dimineata se auzea un catel latrand la radio. Eu nici nu am bagat de seama dar el imi tot repeta am, am. A trebuit sa il asigur de nenumarate ori ca este un catel mic si nu vine la noi si copilul este in siguranta ca mamica este langa el si nu lasa pe nimeni sa ii faca nimic. Am fost in vizita la un var de-al lui Du, lovit la picior intr-unul din antrenamentele de fotbal si i-am povestit ce a patit acesta la picior. Ar fi inceput probabil sa planga daca nu il asiguram imediat ca nu il doare si ca o sa ii treaca. Eu nu am voie sa spun ca ma doare ceva caci imediat i se schimba dispozitia. Si exemplele pot continua dandu-ne mari batai de cap (mai ales sotului) caci nu gasim nici o cauza, iar sotul imi atrage atentia ca e prea sensibil si eu il "ajut", ca copilul nu stie sa se "apere" ci atunci cand alt copil ii ia jucaria el tipa dupa mami. Iar eu ii explic ca este prea mic acum pentru a trage concluzii si il intreb daca prefera un copil bataus si mai tarziu vrea sa ii vina toti vecinii sa ii bata in poarta cu diferite jalbe. El nu mai zice nimic pe moment, dar seara, cand copilul obosit vrea un lucru pe care noi nu reusim sa il intelegem si incepe sa se tranteasca pe jos caci el crede ca nu vrem sa ii indeplinim dorinta, mi se spune drept in fata: Esti prea indulgenta! Si eu iar incep sa ma gandesc: oare are dreptate?, ce sa fac?, cum sa fac altfel? Dar eu nu am de ce sa ma plang. Eu si Du ne intelegem foarte bine in general. Nici nu am visat vreodata ca un copil atat de mic poate intelege atat de multe doar explicandu-i. Caci noi explicam tot ce facem si ce vom face si rezultatele sunt surprinzatoare!
Zilele astea le-am petrecut mai mult pe afara fiind destul de cald. Va fi, sunt sigura, un urias ajutor caci de acum vrea sa colaboreze in executarea anumitor treburi gospodaresti: imprastie frunzele adunate de bunici, duce lemnele asezate tot de acestia pe unde crede el ca ar fi mai bine (si are destule idei), pe scurt vrea sa participe la tot ce se intampla si vaaaai, daca nu ii este permis (dar eu ii permit intotdeauna).
Cand il intreb dupa multe ore daca vrea sa mergem in casa imi raspunde aproape totdeauna clatinand din cap si daca insist imi spune un nu apasat. Trebuie sa dau dovada de multa diplomatie ca sa nu avem parte de o scena si sa reusim totusi sa ne mai si incalzim putin, in casa.
De prisos sa mai spun ca timpul meu este petrecut intreaga zi cu el. Este uneori obositor dar atat de frumos! Seara, dupa baita, cand il ridic pentru a-l imbraca in pijama, mi se aseaza in brate, asa, doar in scutec si nu ma lasa sa il imbrac. Isi tine mainile dupa gatul meu si isi cuibareste capsorul pe umarul meu iar uneori primesc si mici pupici. Il intreb daca ma lasa sa il imbrac si ma strange si mai tare pana cand, intr-un final imi spune singur: baca (imbraca). Cum sa nu te topesti?
Recunoaste tot mai multe animale si stie si cum "fac" unele din ele. Stie, de asemenea, care masinuta este verde, imi spune care este gecuta sau bluzita verde dar atat. Daca il intreb despre alte culori ma ignora. Ca stie care sunt hainutele lui nu este o surpriza, dar vazandu-ma ca imi pun o haina mai groasa de-a sotului imediat a reactionat: tati!
Eu incerc sa nu las timpul sa treaca fara sa ma bucur de toate aceste lucruri, poate mici, dar atat de frumoase si unice! Si desi ma simt de multe ori obosita, suparata sau poate singura toate astea sunt imediat uitate cand vad bucuria sincera din ochii lui cand imi cere sa il gasesc, sau sa jucam "bau-bau", sau rasetele lui puternice cand imi intinde piciorul sa il "pap", sau atunci cand se trezeste si ma descopera langa el cuvantul spus cu atata dragoste: maaamiiiii! Si eu ii raspund ca sunt acolo pentru el si ca mamica il iubeste mult! Foarte mult!

18 luni

Nu stiu ce noutati ar fi de notat in aceasta luna. Poate pentru ca nu sunt s-au nu le-am vazut eu caci pentru mine lunile trec din ce in ce mai greu.
Este mult mai interesat de jocurile cu copii si abia pot sa il iau de la acestia pentru diversele activitati gen mancat, schimbat, dormit, incalzit mainile pentru cinci minute.
Nu am mai incercat nici un aliment nou, doar combinatii noi (ex: cartof cu dovlecel sub forma de piure).
Sunt in continuare uimita de felul in care incearca sa reproduca orice cuvant nou. In mod propriu, se intelege, cu putine sunete. Sunt sunete pe care le spune individual dar nu in cuvinte cum ar fi: c,r chiar si l, iar cel mai des folosite: p, t, b pe langa toate vocalele caci la acestea nu are probleme. Asa ca sunt pusa de nenumarate ori pe zi sa pun "babiba" (bateriile) inapoi in masinuta ce mai apoi este trantita de parchet pana ce acestea sar din nou, pusa sa scot mingile din cele mai obscure locuri puse acolo special pentru acest scop, sa desfac si sa pun iar diverse capace, sa pun si sa iau "bobul" (dopul) sticlei, sa pun si sa golesc apa din canuta lui etc. Imi cere mar pentru a lua de doua ori din el si apoi il arunca si la cinci minute cand imi iau si eu unul, vine repede-repede si mi-l cere, mananca putin si mi-l inapoiaza.
Cu toata prudenta de care pare sa dea dovada astazi a cazut capatand cel mai mare cucui in frunte pe care l-a avut. A varsat lacrimi multe si amare dar nu pentru mult timp desi nu i-am distras cu nimic atentia, explicandu-mi cum a cazut si corpul ascutit de care s-a lovit (era un fel de pâră) asteptand probabil sa cert/bat corpul respectiv cum i s-a mai aratat desi am insistat sa nu, la fel cum i se distrage sistematic atentia atunci cand se loveste (ultima data cu o felie de cozonac, spre stupoarea mea). Ca o paranteza: nu reusesc sa inteleg cum, desi nu primesc ajutor in cresterea copilului gen luat copil cateva ore (macar una) de pe capul mamei , unora li se pare normal sa intervina atunci cand copilul scanceste ca nu poate (din nerabdare) sa intoarca un carut la care impinge desi eu sunt la un pas si nu intervin, ca vreau sa gaseasca el solutia si nu sa astepte intotdeauna ajutor. Ajutor pe care il cere atunci cand constata ca chiar nu poate sa realizeze ceea ce vrea. Sau cum poate veni cineva sa-ti cheme propriul copil din brate atunci cand, din diverse motive plange. Pot doar sa inteleg ca persoana respectiva ma considera incapabila, nu?
Astept, in zadar pana acum, momentul cand piticul meu va avea placerea sa se aseze si la olita, pana acum orice incercari de a-l tine macar doua minute soldandu-se cu multe urlete. Stie cand face "tata" caci il vad si il intreb ce face si el imi raspunde senin: "tata". Cand ii asez scutecele vine la mine razand si cu manuta indreptata spre ele spune iarasi: "tata". Si eu ii raspund ca da si ii explic ca el este baietel mare si ca ar trebui sa foloseasca olita caci acesta este scopul in care a fost cumparata acum muuuult timp, nu ca sa ne jucam cu ea, iar el nu si nu, ca el vrea tot in scutec. Si atunci ce sa fac? Curat 3-4 scutece pe zi caci da, face multe probleme si din nefericire pentru mine am achizitionat o hartie de protectie incomparabila cu cea ultra avuta pana acum si astfel am terminat vreo 1500 de ml de vanish in nici doua saptamani.
Iarasi ma uimeste modul in care reproduce seara diverse intamplari din timpul zilei sau cu o zi in urma. Ii povesteste tatalui ceea ce a facut (cu translator, da?), cu cine s-a mai jucat ("edi"-eric si "dadi"-david sunt noii lui prieteni), ce masina mare a mai vazut, sau ce a mai facut nu stiu ce tractor. A retinut o stire auzita intr-o seara anterioara la tv despre o persoana muscata de un caine. El se teme de caini si tatal lui, avand un moment deloc inspirat, a inceput sa ii explice ce pot face acestia. L-am ntrerupt repede dar nu suficient caci el a fost foarte impresionat si seara urmatoare cand consortul a pornit televizorul copilul a inceput sa povesteasca despre caine (am-am) si respectiva tanti.
Nu pot face nimic ce nu il implica cat timp este treaz si cum doarme dimineata pana doar la 6:30 maxim 7:00, iar la amiaza de la 13:30 pana la 15:00 (15:30 in cazuri fericite) si candva in acest timp trebuie sa mananc si eu ceva, nu pot decat sa ma asez pe parchet, cu farfuria in brate servindu-mi mancarea direct de acolo. Incerc sa ii pregatesc lui masa atunci cand doarme, mai putin cea de dimineata pe care o pregatesc printre tipete, urlete si alinari in bratele mamei.
Cam aceasta ar fi luna 18.
Eu? Eu ma intreb cum o sa ajung maine la salon la epilat caci TREBUIE, programarea mea fiind neinspirat facuta in timpul somnului piticului. Neinspirat caci trebuie sa il iau cu mine. Ma intreb daca mai rezist si pana cand, daca gasesc un umar pe care sa plang/ma plang caci mi se pare ca nu mai pot. Ma simt obosita, sfarsita, nervoasa si tip la copil, il cert pentru ca apoi sa imi para rau, sa imi spun ca nu trebuia, ca el e doar un copil iar persoana cu "minte" sunt eu... Ma simt tot mai izolata, mai rupta de lume si de prieteni si tot ce astept este sa treaca timpul. Si cand ma intreb pentru ce sa treaca nu imi pot raspunde. Doar sa treaca...

17 luni

Iar sunt in urma. Iar a trecut timpul fara sa imi dau seama cum, caci de o perioada timpul meu trece fara sa vad pe unde si aproape tot este dedicat piticului. Care pitic este tot nemultumit. El tot mai vrea ceva, tot mai intinde mana (si nervii mei) dupa altceva, tot mai cere cate o plimbare dupa multe altele si eu, epuizata, incerc sa satisfac, in masura in care pot, toate aceste doleante exprimate pe un ton deloc dispus la negocieri.
Incearca sa spuna tot mai multe cuvinte si intampinam multe neintelegeri la capitolul asta el numind in acelasi fel mai multe lucruri, ceea ce provoaca multe frustrari atunci cand insista si insista si eu nu reusesc sa inteleg suficient de repede. Caci da, aproape tot ce face este in cea mai mare graba. Alearga tot mai mult si mai repede (spre nefericirea mea caci il vad in minte aproape mereu pe jos cu gurita lovita). A inceput sa fie tot mai independent departandu-se tot mai mult si mai des de mine, totusi cu aruncaturi de priviri in urma sa fie sigur ca il urmez.
Ii plac animalele foarte mult. Alearga ratustele (pe care le chiama ma) bunicilor, a incercat si cu gainile dar sunt prea rapide pentru el, pisica vecinilor este de-asemenea vanata cum ii vede picioarele plimbandu-se prin ograda noastra si este numita pitha (th-ul englezesc). Cainii cred ca mai degraba il sperie. Sau poate doar cand latra caci ma pune sa il duc acolo unde stie ca este cate unul spunandu-mi am, am unde vrea sa il tin mult timp sa se uite la el.
Cand trec masini mai mari pe strada alearga repede sa se prinda de piciorul meu pana considera ca a trecut pericolul cand alearga la poarta sa se uite in urma lor. Face diferenta intre ma(re) si mi(c). Stie cand un ta (tractor si uneori cartof) este mare sau mic, iar in una din zile, catarandu-se pe un lemn, a inceput sa exclame, plin de importanta: maaaa.
Am remarcat ca este atent la detalii si repere. In weekend, mergand la fratele personal i-am spus ca mergem la Eric (copilul lui cel mic, doar cu cateva luni mai mare decat piticul nostru). Ceea ce am omis sa ii spunem a fost ca mergem intai la bunica si ne-a si taxat. Cand a vazut ca trecem de straduta pe care trebuia sa mergem la Eric a inceput sa strige: Edi, Edi si sa arate spre straduta. Nu am stiut/crezut ca stie si pot spune ca a fost surpriza zilei.
A inceput sa ne ajute si in gospodarie. In una din seri domnul sot era la vanatoarea a doua muste. Inarmat cu un prosop, a reusit sa le doboare dupa care a calcat cu papucul pe ele. Copilul, nescapandu-l din ochi, a vazut ce face si dupa ce tatal lui a lasat neglijent prosopul pe un scaun, l-a capturat piticul si a inceput sa doboare muste imaginare si sa le calce cu piciorul, dar cu ce exclamatii de placere. Tot astfel intr-una din rarele seri cand ne bucuram de prezenta sus-numitului tatic, acesta aprindea focul si copilul s-a oferit sa il ajute. Intamplarea s-a soldat cu manutele pline de carbuni plus bluzita de pe el. Operatiunea s-a repetat si a doua seara, spre disperarea mea, si mi-am amenintat barbatul ca daca nu va fi atent o sa aiba niste hainute de curatat si zau daca stiu cum o sa se descurce. Rezultatul? O alta bluza "neagra" pe care m-am chinuit tot eu sa o curat, evident!
Mancaruri noi nu prea avem de notat. Am incercat pilaful cu ciuperci unde am notat un succes. Am luat si quinoa pe care am amestecat-o cu fructele de dimineata. Prima dimineata s-a cerut supliment. A doua dimineata am fost prudenta si am marit cantitatea fiind convinsa ca o sa am si eu o portie. Nu mi-a ramas nimic. De atunci avem portie marita de pasat, fiert si ce s-o mai putea face la ore prea matinale pentru gustul meu. Pentru ca eu adorm de cele mai multe ori dupa miezul noptii, pentru ca mie imi mai trebuie ceva ore in plus ca sa fac tot ce vreau. Ziua nu reusesc sa dorm aproape niciodata si desi piticul doarme noaptea destul de bine, ei bine iata: se trezeste din cand in cand (la 3-4 nopti, poate) si il aud de undeva de la mijlocul patului biebe-biebe-bebeee hotarat si insistent, tragand de bluza pijamalei mele proaspat achizitionata. Ce vrea? Ce sa vrea?!! Sa ridic bluza ca sa isi culce (tranteasca) el capsorul peste abdomenul meu bombat. Nu se poate negocia decat cu riscul trezirii inclusiv a vecinilor. Si credeti cumva ca 'celalalt' este mai intelegator? Ei bine, nu. Pune de o partida de fotbal cum stie el mai bine. Nu stiu ce-o mai fi de bietele mele organe. Seara nu putem adormi fara sa il pupam pe "bebe". Si de curand a descoperit ca in urma saruturilor umede ramane apa.  Asa ca a cerut prosop si dupa pupicul pe care il face cat se poate de umed incepe curatarea locului... Eu mai suport inca... E drept ca de cele mai multe ori ne distram cu totii atat de bine incat nu mai realizez neajunsurile daca acestea exista.

E frumos sa cresti un copil. Dar doi?

Intalnire importanta!

Da! Saptamana ce a trecut ne-am intalnit. Eu si... si... si..., ei bine probabil ca tot un EL!
Am avut o saptamana foarte aglomerata cu analize de facut, cu programare la echografie, cu programare la epilat (wow, chiar am reusit sa si ajung), cu copilul dupa mine aproape tot timpul si cu o dorinta neimplinita, aceea de a-mi schimba culoarea parului (dar asta n-a fost sa fie).
Ei bine, ne-am intalnit (caci despre asta era vorba)! Toate sunt bune si frumoase. Copil perfect, sarcina perfecta, la data stiuta, chiar daca abdomenul meu pare a ascunde o sarcina de cel putin 6 luni (???). L-am "vizitat" intr-un moment de maxima activitate, ceea ce "simteam" deja, dar a fost interesant sa si vad. Misca piciorutele, manutele, degetelele, isi acopera fata cu mainile sa nu ne mai uitam atat.... ce mai, activitate intensa! Toate masuratorile au dat bine. Mai putin cele 59 kg ale mele. Astea mie nu mi s-au parut atat de ok. Dar ma pot linisti ca 300g din ele sunt ale bebelusului, deci nu sunt ale mele toate!!!
Si am ajuns si la sex. Mult dorita fetita pare ca nu vrea sa vina. Toate rochitele si sarfanele si sandalutele si palarioarele la care am visat si pe care le-am admirat... pe care le vreau... s-au dus. N-am decat sa le dau pe sepcute si salopete si ghetute si adidasi... Dar parul? Ce ma fac cu parul? Eu cui ii mai fac codite? Zulufii cui sa ii mai rasucesc? Uff, uff!!! Pe cine sa dau vina? Pe presimtirile sotului? Hmmm, hmmmm...
Eu vreau sarafane! Si rochite! Si sandalute! Si palarioare! SI....SI....SI...
Si speranta moare ultima, nu? Sa speram atunci pana la urmatoarea intalnire.

16 luni

O luna grea cu 8 maselute ce au vrut sa iasa aproape in acelasi timp, cu zile in dispozitie nu tocmai buna- rezultatele aparitiei maselutelor (zic eu), cu doua-trei scutece schimbate pe zi cu probleme (dar ce fel de probleme?!?) si marea parte la 10 minute dupa schimbarea precedenta, cu o viroza (a mea) ce inca nu vrea sa imi dea pace si cu o plecare de cateva ore fara "el" soldata mai apoi cu nedezlipirea de langa mamica si strigarea ei la nici 5 minute dupa inregistrarea lipsei fara importanta jucariilor fluturate prin fata-i.
Am inregistrat multe schimbari. Si daca dintii au provocat dispozitii de-a dreptul proaste in unele zile si schimbatul scutecelor mai des decat ar fi pe placul meu, ei bine in ceea ce priveste apetitul nu a provocat mari schimbari. Nu conteaza ca tocmai a terminat micul dejun cu o cantitate maaare de fructe. Daca deschid frigiderul (si il deschid putin si in cea mai mare graba) si se vede acolo ceva cu coaja verde si miez rosu, pai se aude doar pepe, pepe, pepe pana cand primeste. Daca nu, imediat ce iese afara cere INSISTENT pa, pa, pa (para sau pruna, dupa caz). Oh, nu, eu nu pot rontai nici macar un covrig fara sa vina sa ceara papa, deci mare atentie ce mananci mami! Mancarurile refuzate au ramas aceleasi. Am mai facut o incercare cu ficatul soldata cu acelasi mare esec, deci renuntam. Oul este in continuare ignorat si acceptat doar in galuste, supe sau diverse salate. Nici pestele nu pare a fi foarte agreat si nici branza. In rest mancare sa fie. Refuza foarte putine feluri si din motive intemeiate. De exemplu: intr-o seara in frigiderul familiei nu se mai gasea nici un iaurt si nesimtindu-ma foarte in forma pentru a prepara ceva, am incercat cu un borcanel de legume de la Hipp, unul mic, de la patru luni, deci usor. A fost intampinat cu refuz chiar daca, in general ar vrea sa manance din magazin cand este de fata la achizitie. Fructe cere tot mai des, nu conteaza ora si pe cele mai multe le si numeste. Astfel ma trage intr-una din zile de mana tot spunand pipe. 
-Bine mami dar ce sunt alea?
-Pipe, pipe.... Foarte insistent ma duce la frigider (eram afara).
Bine, mamico, ce vrei sa iti dau?
-Pipe.
Da. Bine. Incerc cu un biscuit. Il ia, musca de doua ori si il arunca, dar nu a mai cerut altceva. A doua zi, la vecina in vizita. Aceasta tocmai pregatea compot de struguri si pe masa ei se gaseau ladite cu struguri, evident, in fata carora baietelul a inceput sa strige: pipe, pipe, uitandu-se la mine ca si cand mi-ar spune: 'vezi ce am cerut?'.
Vrea plimbari tot mai dese si ma intreaba de fiecare vecin si trebuie sa ii raspund. Si daca intr-o perioada mi se parea ca prefera sa se joace singur, ei bine lucrurile s-au schimbat radical. Acum parasim copiii in urlete si suspine si cu promisiuni ca vom reveni, promisiuni ce nu se uita caci piticul se urca singur in carut si imi arata directia pe unde vrea sa il duc. Si ce sa fac? Il duc.
Somnul este alt domeniu pe unde a trebuit sa mai umblam. Observasem de ceva timp ca la somnul de dupa amiaza adormea foarte greu. La fel si seara, de cele mai multe ori adormeam in acelasi timp, deci se impuneau ceva schimbari. Si asa am pregatit trecerea la un singur somn. Intr-o zi, cand s-a trezit mai tarziu, am amanat ora somnului pana spre 13:00. A adormit repede dar nu a dormit prea mult (aproximativ o ora si jumatate) dar a rezistat eroic pana seara, fara semne de oboseala prea mari, in care seara a adormit in maxim 10 minute dupa o baie facuta la foc automat. Au mai fost si zile in care a dormit de doua ori dar cel mai bine este cand doarme o data cel putin doua ore.
Alta problema a fost lipsa noastra, a mea si a consortului, cateva ore (nu multe), intr-una din zile, cand, prea obosita fiind am zis ca am nevoie de relaxare. Si m-am relaxat, nu asa cum as fi dorit, intr-un bazin cu apa termala a carui plaja era extrem de mica si foarte aglomerata (bazinul respectiv se gaseste in interiorul unei paduri, un loc foarte frumos, dar al carui drum este greu de strabatut din cauza multor corturi asezate pe margine a caror toaleta nu am reusit sa o vad niciunde si deci nasurile sensibile de gravide nu au ce sa caute in zona) facandu-l pe domnul meu sa decreteze scurt: schimbam planul, ci intr-un bazin cu apa obisnuita si rece dar totusi curata. Asta ca sa nu mai plang dupa apa termala ce se zarea curata ca lacrima. La intoarcere am zarit fericirea asternandu-se pe chipul piticului dar nu m-am gandit nici o clipa ce va insemna pentru mine acea lipsa de cateva ore. Am remarcat ca ma striga neobisnuit de des inca din acea seara, ca pana am schimbat o lenjerie a venit de trei ori la mine de afara, dar mi-am zis ca trece. A doua zi, cand am vrut 15 minute sa beau si eu cafeaua, a stat mai mult pe scara strigandu-ma, de-am iesit in 5 minute si de cate ori lipseam rezultatul era acelasi: mami, mami, mami chiar daca se afla in insasi grija printului printilor. Si de atunci asa ne petrecem vremea: deschid usa sa iau sau sa pun ceva afara-se lasa imediat cu strigate si urlete ca mamica paraseste baietelul. Si mamica explica iar si iar ca nu pleaca fara baiat niciunde. Plec de afara sa mestec de doua ori in supa-paraseste imediat locul de joaca si in cea mai mare viteza, urca scarile strigandu-ma. Ma striga si noaptea si ziua si nu stiu ce sa mai fac si cum sa mai fac sa fie bine caci eu sunt ametita de viroza, cu ameteli de la tensiunea si mai mica decat mica, asa cum era pana la sarcina, ma simt epuizata de cele 24 de ore din tot atatea in care trebuie sa raspund, sa explic, sa linistesc si obosita caci timpul meu de odihna si-asa scurt, s-a redus considerabil de cand piticul a trecut la un singur somn.

Dar atunci cand vad fata mica luminandu-se la vederea mea, sau a tatalui lui, sau atunci cand primeste o masinuta noua, sau pur si simplu cand cere ceva si primeste toate astea sunt demult uitate si totul pare dintr-o alta lume, caci da, zambetul lui ne face si pe noi fericiti iar fericirea lui ne face sa ne topim!
Si ce daca schimb mai mult cu unul, doua, trei scutece pe zi decat de obicei? Va veni o vreme cand voi uita ca am schimbat sau sters vreodata. Si ce daca ma trezeste noaptea, poate doar sa se asigure ca mai sunt acolo? Nu peste mult timp nu ii voi mai simti trupsorul mic langa mine caci va vrea sa doarma singur. Si ce daca ma striga toata ziua? Imi place sa ii aud glasciorul luind diferite tonalitati cand striga intrebator caci nu stie unde sunt sau atunci cand ma vede si are acel ton 'descoperitor'. Va fi poate o vreme in care il voi auzi doar la telefon si voi inventa motive sa il pot suna si auzi.
Imi doresc doar sa stiu sa ma bucur (si ma bucur) de acest timp in care il am doar pentru mine si eu sunt totul pentru el, cand ma iubeste dezinteresat si sunt cea mai importanta persoana pentru el. Si ii spun in fiecare zi ca mami il iubeste foarte mult si mamica e fericita ca are asa un baietel si il intreb la randul meu daca si el ma iubeste. Si zilele trecute mi-a raspuns: be, deci ma iubeste! Cum sa nu existe fericire???

Vecina mea

M-am mutat aici in urma cu doi ani fara a cunoaste alte persoane decat familia sotului plus un cuplu la fel de tanar si proaspat format ca si noi. Si fara dorinta de a forma noi prietenii poate din lipsa de timp sau din comoditate. Pentru ca lucram si schimb de noapte si noaptea aveam de mers 20 km (cred ca tot atatia sunt si ziua dar ziua e zi si noaptea e NOAPTE) si simteam ceva furnicaturi prin piele din aceasta pricina, tatal sotului a vorbit cu o fata care lucra pe aceeasi tura sa mearga cu mine cu masina. Aceasta a fost prima mea cunostinta aici. Nu ieseam prin zona caci dupa perioada petrecuta in zona orasului deja aveam locuri unde preferam sa merg.
Dar timpul a zburat si iata-ma mamica de 15 luni. Odata cu venirea copilului viata mea sociala a avut extrem de mult de suferit. Sotul, dupa o perioada de acomodare (a se citi ajutor ajutat sotiei operate, proaspata si nestiutoare mamica) si-a reluat serviciul iar eu... eu nu ma mai multumeam cu plimbarile prin gradina oricat de frumoasa si imbietoare ar fi fost ea, sau cu vizitele familiale din weekend. Si asa am inceput sa exploram... Am luat carutul cu copil in el, binenteles, si am plecat. Ne intalneam cu oameni care ne intrebau de vorba (mai mult pe mine) si seara ii povesteam domnului meu cu cine am vorbit noi astazi. Mai exact ii descriam persoana si el imi spunea cum se numeste plus dosarul cu detalii: e persoana de incredere sau ai grija ce discuti cu ea pana o cunosti mai bine. La o singura persoana nu a avut retineri (el, care este atat de retinut de obicei) atunci cand i-am explicat eu ca am descoperit-o pe vecina care sta doar putin mai sus si are doi nepotei gemeni. Auzisem mai multe istorisiri despre ea si gemeni dar cand am cunoscut-o mi-am zis ca trebuie sa fie bunatatea intruchipata. Avea grija de gemeni cea mai mare parte a timpului inca de cand acestia numarau abia vreo 17 luni. Si nu stiu cum face dar prefera sa stea aici, cu ea, decat acasa la parinti. Poate din cauza ca parintii, ambii cu servicii, au mai putin timp si rabdare, mi-am zis eu atunci, dar acum nu stiu, caci si baietelul meu pare sa o prefere mai mult chiar decat pe bunicii cu care ne intalnim toata ziua. Este drept ca la ea in curte este mult spatiu si multe jucarii: tractorase ce pot fi impinse sau pe care te poti urca si apoi strigi dupa mama sa te inlocuiasca la impins, sau masinute de toate dimensiunile si culorile cu care s-ar putea sa vrei sa pleci si acasa chiar daca mamica iti explica frumos ca le ai pe ale tale proprii si multe alte tentatii dar am remarcat ca atunci cand ea iese pentru diverse treburi piticul vrea dupa ea. Se joaca linistit (atat de linistit cat poate un copil activ) cat timp stam amandoua pe langa el, sau pana se plictiseste (in general 30-40 de minute, dar asta inseamna mult la noi) si vrea altceva. Si nu, nu copiii il atrag neaparat caci in ultima luna au locuit cu parintii.
Si astfel, dupa ce ne trezim, schimbam pijamaua si mancam (mai mult el. Mami poate sa protesteze cat vrea ca eu daca vreau afara, vreau si gata.) imi aduce sandalutele si se propteste in fata usii pana o deschid. Ma ajuta, chiar, cu cateva tipete daca mi-am permis sa ma intorc dupa telefon. Ajunsi afara se duce la carut, se catara in el (nu stiu cum si cand a invatat ca mie si acum imi sta inima cand il vad) si imi arata pe unde vrea sa il duc. Si plec, ce sa fac? Si ajungem la poarta respectivei vecine. Si binenteles ca eu vreau sa trec mai departe in timp ce el imi arata cu mana poarta pe unde vrea sa intre. Eu dau sa il ignor si ii povestesc ce tractor minunat vom vedea noi putin, doar putin mai sus iar el isi inteteste protestele pana ce am parte de niste urlete ce ar trezi tot cartierul in cazul in care ne-am plimba la ora 06:00 de exemplu. Si vecina iese si spune: ce e Danutz? Vrei sa vii pe la mine? Hai! Vino! Si credeti ca sta pe ganduri? Aproape sare din carut de teama ca nu il las. Intinde mana sa il dau jos din carut si fuge imediat. Mai arunca doar cate o privire sa vada daca il urmez... Si ma duc dupa el ce sa fac?
Vecina mea mai are o gramada de nisip foarte atractiva. Mai atractiva chiar decat nisipul din gradina noastra care ne-ar ajunge pentru o plaja mai mica, caci daca la noi acasa se joaca maxim 15 minute, in nisip la vecina poate sta si dublu si triplu...
Vecina mea pierde astfel cu noi intre una si trei ore pe zi. Si eu ma gandesc cum asa putea sa recompensez cat de cat acest timp. Timp in care copilul meu e fericit iar eu aproape la fel de linistita ca atunci cand am parte de prezenta si ajutorul sotului. Cum as putea sa ii arat cat de mult apreciem (si eu si piticul) generozitatea ei?

15 luni

Cu intarziere, dar ce sa fac daca seara nu mai adorm eu copilul ci copilul adoarme doi adulti, ziua nu reusesc sa gasesc butonul 'on' al computerului caci timpul lipseste cu desavarsire... ce mai, traversam cea mai agitata perioada din viata noastra de familie. Si acum, in loc sa ma apuc sa scriu imediat ce copilul mi-a dat verde (doarme) eu ma afund adanc in blogosfera mamiceasca sa vad ce am pierdut, ce s-a mai scris, ce s-a mai dezbatut si presimt ca raman cu postarea neterminata......

Asadar,
Mi se pare ca a trecut nu o luna ci macar trei, caci sau eu nu am fost atenta, sau copilul a inceput sa creasca intr-o luna cat pana acum in trei. Limbajul este cel ce ma surprinde cel mai mult. Fiecare zi explodeaza in capul nostru cu noi cuvinte al caror sens ma chinui sa il descifrez, caci binenteles ca D vorbeste codat ca majoritatea copilasilor icepatori in arta vorbirii. Astfel urechile mele au auzit cel mai dulce si mai frumos si mai poruncitor ma-mi, dar si cel mai dulce si mai frumos si mai suav ta-ti. Stie cum se numesc vecinii si ii si striga: dade (dode), didi (gigi), ani si mai ales fetita vecinilor de 7 ani de care s-a indragosit si care este intampinata cu chiote de bucurie emi. Tati este tati doar cand este aproape caci strigat de la distanta este dadi sau adi. Atunci cand reuseste sa imi sustraga telefonul il deschide si il pune la ureche strigand in el: a-di exact asa cum a auzit la mine. In rest mingea este midea, buba este biba, painea-pipa, pepene-pepa, cumva, nu pot sa reproduc, este numit si marul, roaba-boaba. Incearca sa reproduca tot ceea ce aude. Spune si 'buni' dar iarasi nu pot reproduce iar vacuta nu este 'muuu' cum ar fi de asteptat ci miii. Puii sunt pii-pii si te-dy, pronuntat impecabil, este catelul vcinilor. Pare usor shsh-it caci intrebat ce face imi raspunde ceva de genul: ashshshash. De nedescifrat inca. Imi raspunde intotdeauna cand nu este in raza mea vizuala si il strig.

Ca alimentatie nu am avut parte de multe noutati. Isi arata in continuare pasiunea pentru fructe: nu putem trece pe langa pomi fara a cere insistent fructe din el. Inelege totusi cand ii spun ca astea nu-s coapte si trebuie sa mai asteptam. Ma ia de mana si ma duce acolo unde stie ca este zmeura, sau prune, sau, mai recentele pere. Cere in continuare visine cand ajungem langa visin chiar daca ii explic mereu ca nu mai sunt. Cum vede mere nu mai conteaza ca nu sunt de sezon si deci nu sunt coapte. El vrea. Si mare atentie cand se deschide frigiderul. Daca cumva ochisorii ageri au observat vreo punguta cu fructe (de preferinta piersici sau pepene) sau paharelele cu iaurt merge pana la a se tranti pe jos numai sa primeasca. A mai primit si acum 30 de minute? Nu conteaza. Asta a fost demult. Lui sa i se dea. Si nu cumva sa ramana borcanul su castraveti acri, din care mamica insarcinata mai serveste uneori, la vedere caci locul este apoi cercetat intreaga zi: oare chiar a disparut? nu mai apare? chiar nu imi da? Cere insistent tot ceea ce ne vede pe noi servind, dar nu deschide gurita pur si simplu, asa dintr-odata, nu, mai intai ia foarte putin, ca si cand ar vrea sa guste, sa vada daca ii place si abia apoi mananca.

Este tot mai independent. Daca luna trecuta nu se departa de mine mai mult de 10 metri si doar cu conditia sa ma vada, ei bine acum a fugarit o pisica aproape toata gradina, fara teama, uitandu-se foarte rar daca il urmeaza cineva. Si pe strada imi da drumul la mana tot mai des aratand teama doar la zgomatele puternice.
Luna aceasta am mai avut o premiera. Mamica si taticu' au plecat pentru prima data in 15 luni la petrecere. Baietelul a adormit prima data fara mamica. Si se pare ca nu a dormit prea bine, caci la intoarcere l-am gasit treaz, in hainele de zi refuzand sa se lase schimbat. Cand ne-a vazut s-a ridicat imediat si a sarit in bratele consortului de unde nu s-a mai dat dus decat cand, scapata de rochita de seara, l-am chemat la mine. A cerut sa suga, ceea ce nu mai facuse de un timp si apoi s-a asezat peste mine cum statea atunci cand era bebelus si am crezut ca a adormit de cuminte si nemiscat ce era. Si pe timpul noptii isi trecea din cand in cand mana prin parul meu sa se asigure ca sunt langa el. Acum planuim sa plecam o zi la strand si inca ne gandim daca cu copil sau fara. Ce pot sa zic? Cred ca mi-ar place si fara, doar eu si domnul consort, singuri, doar noi, asa cum nu am mai fost de mult timp... De 15 luni de cand avem acest copil minunat care ni se pare ca e cel mai frumos, cel mai cuminte, cel mai inteligent, cel mai... Si pe care il iubim tot mai mult...

14 luni

Da mamico, de ce plangi? Ce vrei tu, mami la ora asta?
Titi- aud glasul plangaret spunand. Mi se parea ca nu a trecut nici o ora de la ultima trezire dar m-am inselat. Tercuse exact o ora. Dupa 0:00, 1:00 si 2:00, acum, la 3:00 cerea iar. Si din nou la 7:00 si 8:00.
Bine mami, iti mai da mamica odata tzitzi, dar apoi poate pana dimineata nu te mai trezesti ca mamica se simte rau si e obosita...
Titi se aude din nou.....
Ma conformez.
Asta a fost in urma cu 4 nopti. Ultimele doua au fost de vis, fara supt, fara treziri, doar cele doua treziri matinale la 7:00 si 8:00. Mai mult decat rezonabil! A inceput sa imi ceara cescuta din care stie ca primeste lapte. Nu i-am mai oferit sanul fara sa ceara precis si surpriza, cere sa suga destul de rar. A adormit chiar, desi eram sigura ca nu, fara sa suga. Uneori chiar si seara, ceea ce a fost o surpriza si mai mare. Au fost zile cand s-a multumit sa suga doar la somnul de dupa-amiaza. Nu i-am refuzat sanul pentru ca nu pot sa il vad ca plange cand stiu ca pot sa ii ofer ceea ce doreste, dar cumva, nu stiu cum, lucrurile merg de la sine. Nu stiu daca este bine sau rau. Stiu doar ca in prima seara cand nu a cerut sa suga am suferit groaznic si daca ar fi schitat si cel mai mic gest nu as mai fi asteptat nici o secunda. Mi-am retinut cu greu lacrimile si mult timp dupa ce el a adormit am stat si am jelit in liniste si doar dimineata cand a cerut din nou mi-am mai adunat bucatelele de suflet imprastiate care incotro.
Tot in domeniul diversificarii pot spune ca iarasi am avut o luna de vis cu multe fructe din gradina proprie sau a bunicilor la care ne-am abonat fara rusine. Piticul a servit capsuni, cu prudenta, e adevarat, dar fara incidente, cirese la inceput jumatati iar apoi pasate caci nu putea sa le mestece si le-a inghitit asa, a primit si cateva bobite de zmeura si inca ma mai gandesc daca ii dau coacaze. In curand vom avea dovlecei de la buni din gradina, fasole verde de la noi, castraveti, rosii si alte minunatii si vom putea servi si pui crescuti la fratele personal doar cu graunte. Nu cred ca ma incadrez neaparat in curentul bio dar atunci cand locul unde am feliat un castravete a ramas verde ma cred indreptatita sa studiez mai atent ce mananc si mai ales ce dau copilului. Si in felul acesta in gradina care anul trecut producea niste trifoi nefolositor pentru noi (nu m-am vazut niciodata agricultoare, nici acum nu ma consider, dar...) acum cresc cei mai frumosi morcovi, cea mai frumoasa ceapa, cartofi, patrunjel, rosii, castraveti etc. din dorinta de a nu mai avea atatea intrebari cu privire la alimentatia copilului. Deci la acest capitol am progresat toti... Vrea sa incerce tot ceea ce mancam noi. A cerut pui cu maioneza de usturoi si i-am dat convinsa fiind ca n-o sa ii placa, dar m-am inselat caci a mai cerut si nu doar de cateva ori. Nu ii place branza simpla desi cu mamaliga si smantana pare sa fie desert. In continuare e la mare cautare piureul de legume in care ii mai amestec din cand in cand oul atunci cand il refuza caci nici acesta nu ii place in mod deosebit.
Ne intelegem cel mai bine tot prin semne desi vorbeste mult dar fara sa pot intelege mare lucru. A inceput sa spuna asss-ta, catelul vecinilor este de-dy (tedy), cere tot prin de-i, dar cel mai mult intinde manuta spre ceea ce doreste. Atunci cand vrea sa strige pe cineva se foloseste de diverse vocale spuse pe un ton mai ridicat. Altfel cuvintele inteligibile sunt putine.
Desi ii place foarte mult compania, prefera sa se joace de cele mai multe ori singur. Jucariile nu prezinta un interes prea mare decat atunci cand sunt noi si pentru scurt timp.
Ii place mult de tot sa il alintam el insusi luind initiativa daruindu-ne saruturi umede sau prinzindu-se strans cu manutele de noi si odihnindu-si capul pe umarul nostru.
Ce mai, este o minune de baiat si ne intrebam, eu si consortul, cum de-i al nostru. Cum de l-am meritat?
Pentru mine in aceasta luna provocarea suprema este schimbatul copilului mai ales dimineata, gasitul unui aliment pe care sa il pot gati si manca (o perioada a fost cartoful fiert dar s-a terminat prietenia dintre noi. Ma mai inteleg cat de cat cu lactatele.). In rest ma lupt sa supravietuiesc, ma intreb cum sa mai fac rost de niste rabdare, cum sa fac sa reduc starile de rau si greturile si cum as putea beneficia mai mult de ajutorul consortului. Toate par imposibile pentru moment.... Dar se spune ca toate trec, deci rabdare... adica ceea ce nu prea mai am. Unde s-o gasi???