Gradinita-primele impresii

Vreau la gradinita!

Asa a venit raspunsul la intrebarea ce ne chinuia de ceva timp. Mi se pare prea mic, spuneam de fiecare data cand balanta inclina spre afirmativ. Dar, vezi? Are nevoie de socializare, ataca subiectul sensibil consortul de fiecare data cand ne desparteam de copii noaptea, cu tot drumul presarat cu urletele copilului propriu. Pana in prima zi de gradinita cand copilul a facut singur alegerea. 

Am plecat tarziu, spre ora 10:00, dupa lungi si pregatitoare discutii. A vrut sa stam cu el. I-am spus de fiecare data cand am iesit pentru diverse motive ca sunt afara, cu tati si Robert. Am iesit doar cand a fost de acord si nu a venit niciodata dupa noi dar a stiut sigur ca nu plecam pentru ca nu l-am pacalit niciodata. Nu a parut deranjat de plansul copiilor ce realizau, unul cate unul, ca mamicile lor au plecat, furisandu-se. "Doamna" cea noua careia i s-au plasat "plangaciosii" era complet depasita de situatie. Pe cine sa consoleze? Cum sa ii impace? Sunt copii majoritatea sub, sau in jur de 3 ani. A vrut sa cheme parintii dar de unde sa ii mai ia? Probabil isi serveau cafeaua in liniste.

Si, ca o paranteza, mi s-a parut tare bizar ca exista o educatoare care lucreaza doar cu copiii mai mari in timp ce cealalta (sunt doar doua caci nu sunt copii prea multi) ia vesnic grupa mica. O fi vreo politica interna? Nu am reusit inca sa inteleg.
Mai tarziu, cand mamicile au inceput sa apara, una cate una, sa isi culeaga progeniturile, una din ele m-a intrebat cu ingrijorare in glas: - A mai plans David al meu?

-A plans aproape tot timpul.
-Eh, lasa ca trebuie sa se invete.
Pam-pam.
Nu am mai avut raspuns. Sa se invete atunci!
Mie nu mi-a placut. Alte variante inca nu exista. Pentru a gasi o gradinita cat de cat ok ar trebui sa facem zilnic 30, poate chiar 40 km si nu pot cu doi copii dupa mine. Si spun cat de cat ok pentru ca vorbind cu una din educatoarele de la o gradinita pe care o vedeam printre cele mai bune, am indraznit sa o intreb ele cum consoleaza copiii care plang dupa mamici. Mi-a spus simplu: Cum sa ii consolam? Se invata! Si nu vreau sa imi amintesc si alte istorisiri despre dezvatatul de suzeta/deget sau alte obiceiuri proaste pe care le pot avea copiii de 2 ani+. Iar Du inca suge degetul.
Nu mi-a placut modul cum abordeaza 'doamna' problemele (mami s-a dus sa iti cumpere bomboane, nu iti mai aduce nimic daca mai plangi. Lasa usa ca nu mergem afara acum. Vrei sa iti rupi mana?, Daca nu colorezi pe carte ti-o iau. Si lista continua la nesfarsit). Sigur ca as putea discuta cu dansa despre ce accept in educatia lui Du si despre ce nu trebuie, dar oare ar folosi la ceva cand vor fi atatea alte exemple?
Nu mi-a placut parchetul care parea plin de praf, toaletele mult prea inalte pentru copii asa de mici (chiar daca nu ar avea nevoie de ajutor nu ar reusi niciodata sa-si rezolve necesitatile singur), sala unde mananca si mobilierul acesteia.
Nu mi-a placut ca a doua zi copiii nu au mai fost scosi la aer. A fost o zi cu nori dar nu era frig. Eu purtam doar un bolero subtirel peste un maiou mai decoltat (deh, alaptarea!) si copiii o bluza peste cate un body gen maiou. Oare iarna nu ies deloc? Voi intreba. Deja imi fac o lista cu intrebari.
Nu mi-a placut agresivitatea copiilor, activitatile de grup. Mi s-a parut incredibil ca se poate pretinde unor copii sub 3 ani sa stea 30-60 minute pe scaun sa coloreze, toti, fara exceptie si apoi sa faca liniste sa asculte o poezie cand deja vreo trei plangeau dupa mama. Eu ma gandesc ca Du nici dupa vreo luna nu o sa stea el cuminte in scaunel sa coloreze, sau sa asculte, sau alte activitati daca pe el nu il intereseaza.
Oare asa este peste tot in Romania?

Anul acesta, daca va mai vrea, ne pregatim cu penare si jocuri creative profi de la Noriel. Si cine stie ce-mi mai scapa in cos cu atatea reduceri pe site-ul lor...

Ana lui Manole

"Casuta visurilor" parea pregatita pentru o noua etapa. Ne-am pus pe adunat materialele necesare mai ceva ca furnicile si am purces la treaba. Am stat cu o zi inainte de gatit, de copt si pregatit mancaruri ca, deh, cu doi copii mici greu te poti sincroniza cu stomacurile lucratorilor si am inceput.

Doar ca in prima zi, in timpul mesei numarul doi, in urma unei rafale de vant, s-a auzit un zgomot de ceva cazind. Am descoperit mai apoi ca un zid mai mic si unul mai mare au avut rau de inaltime si s-au dat jos de pe placa. A inceput munca suplimentara in urma careia zidurile au primit mai multe scanduri si stalpi pentru a preveni alte lesinuri.

A doua zi. Lucrurile mergeau bine. Fiecare zid terminat primea imediat tratament special cu scanduri si stalpi. Masa numarul unu a decurs fara incidente majore. Vantul insa parea sa se intensifice din minut in minut. Se lucra totusi cu drag si spor, pana ce aud o bufnitura. Imi ciulesc urechile, dar nu aud decat vantul. Arunc un ochi afara, dar nu vad nici o miscare sus, pe "casuta visurilor". Du ma chiama la apel. Ii pun o bluza pe el, o caciula pe cap si iesim repede sa vad ce se intampla. Ajung la locul faptei ravasita de vant si teama pentru a constata prabusirea unui alt zid de ~10m lungime si aproape 2m inaltime. Hmmmm, hmmmmm!

Se sisteaza tot urmind sa reluam saptamana viitoare.

N-am mai vazut dom'le asa ceva! La Manole macar zidurile asteptau noaptea pentru a cobori de la inaltime.

Si daca saptamana viitoare situatia nu se va imbunatati oare ce femeie ar trebui zidita? Sotia mesterului (adica sotia Fratelui Personal)? Sau sotia proprietarului???

:)))))

"Casuta visurilor" a prins contur. Acum cautam decoratiuni pentru bucatarie ieftine, frumoase si bune, he-he :D, covoare mici si cochete in care sa ne ingropam picioarele si toate detaliile care fac dintr-o casa ACASA!

Zaharul - recomandat copiilor???

Mi s-a intamplat, nu de putine ori, sa fiu nevoita sa refuz anumite dulciuri oferite copilului meu. Rezultatul era aproape tot de atatea dati explicatii si dispute interminabile in care eu primeam argumente de genul: are peste un an nu? pai eu ii dau de mult, ca copiii au nevoie de zahar, ii ajuta la fixarea calciului (poftim???), mie mi-a recomandat cel mai tare pediatru din capitala, nu mult, sa ii dau cate un kinder pe zi, sau a, ii poti da caci nu sunt din comert, le-am facut in casa si multe altele, la fel de insistente caci doar o sa inteleg ca refuzandu-i copilului respectiva prajitura ii fac cel mai mare rau. Eu sunt dependenta de dulciuri. Am aflat ani mai tarziu si de ce: am glicemia sub limita normala si datorit obisnuintei de a devora tot ce gaseam mai atractiv prin supermarketuri fac mari eforturi acum sa ma limitez (relativ) la miere si fructe. Ultimul lucru pe care l-as dori ar fi ca si copilul meu sa invete aceleasi obiceiuri cu efecte secundare nebanuite.

Dar ceea ce voiam sa spun este ca saptamana asta am auzit pe la stiri ca Romania este tara cu cei mai multi copii ce sufera de diabet. De ce? Din lipsa informatiei? Din lipsa banilor (sigur ca mierea este mai scumpa si siropul de agave la fel si toti inlocuitorii zaharului, stiu asta)? Dar pe urma avem bani sa ne tratam? Avem puterea sa ne uitam in ochii copilului cand va fi suficient de mare si va intreba toti copiii mananca. Eu de ce nu pot? si sa ii refuzam lucrul cerut? Ce explicatii vom gasi? Desi am primit multe rosii in cap (inclusiv de la persoane la care nu m-am asteptat), am fost/sunt considerata o mama prea stricta eu am ales sa merg pe principiul mai bine previn decat sa tratez. Singurul sprijin a fost sotul. Lui a meritat sa ii explic ca da, s-ar putea sa cheltuiesc mai mult acum (bani,efort, timp) dar totul este pentru sanatatea copilului. Da, mi-ar fi mult mai usor sa ii trantesc in farfurie un ochi si doua felii de salam decat sa stau in bucatarie de trei ori pe zi si muuult mai usor sa ii cumpar o prajitura decat sa stau sa caut si apoi sa fac prajiturele cu fructe si miere etc. Dar nu mi-e mie mai bine asa? Am oroare de spitale, dar nici nu ma pot gandi cum mi-as putea privi copilul suferind de cine stie ce afectiuni, intrebandu-ma eu cat la suta sunt vinovata?!?

Nu pot spune ca copilul meu nu stie ce e zaharul. Shame on me dar ii servesc uneori fructe din compot intrucat iarna nu dispun de o livada eco si am preferat sa conserv fructe decat sa le cumpar din piete sau marketuri (caci am vazut cum sunt produse) preferand raul cel mai mic. Dar nu pot sa ii intind copilului meu o ciocolata sau prajitura. Prefer mai bine rosiile (in cap). 

Dileme

Cele mai multe cunostinte ce le-am facut in ultimii doi ani au fost mamici sau viitoare mamici. Am cunoscut astfel o mamica a carei fetita are acum aproape doi ani si care saptamana aceasta a nascut un baietel. Parintii sotului ei stau pe langa noi. Evident ca ea fiind la maternitatea unde se sta cel putin 5 zile (asta daca ai noroc si insisti foarte mult sa te lase sa pleci), a adus fetita la bunici. Fetita, asa cum este normal, (sa ma corecteze cineva daca gresesc) vrea sa se joace cu copiii din cartier. Bunicii nu prea vor sa o lase pe baza nu stiu caror motive. Dar nu despre asta vreau sa scriu. Fiecare e liber sa faca cum ii place desi eu prefer sa imi las copilul sa interactioneze cat mai mult, sub supravegherea mea, sigur, nu lasandu-l singur pe la vecini. Nu vreau sa judec pe nimeni. Eu doar am fost mai mult decat uimita cand am auzit-o pe matusa copilei spunandu-i acesteia (repet: are aproape doi ani. Doar doi.) ca daca nu o asculta o duce imediat acasa, ca ea nu e: "mami ca sa ma santajezi tu cum vrei". Nu am putut sa nu ma intreb cum de stie un copil de doi ani sa santajeze? Cum oare a invatat? Oare nu este natural sa vrea sa se joace cu alti copii? Si daca o mama lasa copilul sa se joace linistit, sa isi puna nisip in cap daca el vrea, sau sa se tare pe marginea santului (si aici nici nu vreau sa ma gandesc cam ce isi spun despre mine) doar sa evite niste urlete si nervi si sa isi vada copilul fericit inseamna ca se lasa santajata? Eu imi las copilul sa se joace cum vrea el. Nu inteleg de ce se agita altii cand il vad alergand prea repede, dupa parerea lor, si incearca sa il opreasca. Hei, oameni buni, eu, mamica lui, sunt acolo si il las, chiar cu riscul de a cadea. Oare mi s-a parut, sau in ochii copilei se vedeau urmele tristetii? E din cauza sarcinii sau fiind ocupati sa faca educatie adultii nu mai vad/aud/simt sufletul copiilor? Sau poate doar o mama stie/simte?

Si m-am gandit daca peste cateva luni, atunci cand copilul meu va sta cateva zile in grija altcuiva, acel altcineva ii va spune la fel. Daca atunci cand va striga copiii vecinilor va primi palmute la fundulet ca nu asa se face. Nu avem voie! Si m-a cuprins o tristete si mai mare si ma rog ca atunci consortul sa isi poata lua zilele respective libere pentru ca stiu ca el intelege...