In ce fel am descoperit ce copil mare am

Astazi s-a trezit tarziu. De fapt toata saptamana, dar astazi a batut toate recordurile, uimindu-ma cu ora 9:35. Trecem repede la schimbat. Ori a devenit scutecul mai absorbant ori eu l-am asezat mai bine, dar nu am mai avut accidente. Afara-ploaie. Rezista copilul o ora in casa dupa care vine, imi ia mana si ma duce la usa. Suficient de clar, nu? Ma conformez. Il imbrac, incalt si iesim printre picaturi. Cu incaltamintea avem mari probleme caci pe timp de ploaie Danutz are doar niste pantofiori cu talpa aproape deloc flexibila, singuri, ei, gasiti mai pe masura piciorusului, nu dupa varsta caci daca ar fi dupa varsta el ar trebui sa fie inca bebelus. Cand afara este cald si uscat folosim papucei de interior (de la tikki, parca) si cum zilele trecute venise vara si sotul avand ceva timp in una din acele zile de vara a mers la cumparat de sandalute. Cu ruleta. Merge, masoara si doamna vanzatoare, pentru a se face utila, intreaba ce varsta are copilu'. "Treisprezece luni". "A, pai nu ii sunt bune alea ca sunt pentru bebelusi!" Ba da, ii sunt bune, dar sunt tot pentru interior caci bebeusii nu merg, nu? Deci copilul meu nu a crescut si la picior cum a crescut in inaltime, ceea ce aveam sa descopar mai tarziu.
Petrecem noi peste o ora pe afara, ne mai jucam in casa si se face ora de somn. Reusesc sa il adorm pe la 12:30 cu muuult supt, printre semnalele nerabdatoare ale stomacului meu care nu primise decat trei guri de cafea si plec la treaba. Prima data vreau cartofi (iarasi?!?), ca si la prima sarcina (n-o fi tot baiat, nu? ca daca da nu-mi ramane decat sa ma motez pe mine...). Curat, toc, ii pun la prajit. Intre timp ma apuc de smotruit, si spal, si sterg si iarasi spal. Apuc sa si mananc si beau si cafeaua ramasa!

Se trezeste copilul. Il schimb, ne jucam un pic si mergem sa ii dau mancare. Pun eu legumele inca pasate in castronas si nu stiu dupa ce m-am intors. Prima data am crezut ca se misca lingura in castronas si cand m-am intors mintea mea intreba doar cum a reusit sa ajunga?, este destul de sus, CUM A REUSIT??? Da, castronelul era in mana la Danutz in timp ce trei sferturi din continut era pe podeaua proaspat spalata. De atata mirare si graba am uitat si usa deschisa in urma la baie. Si daca dupa prima isprava doar sosetele au iesit avariate, nu la fel a fost si acum. Schimb lucrurile ce se cereau schimbate si repet operatiunea. Adica completez mancarea lipsa ca sa pun la incalzit si la limita (oare nu mai invat niciodata? sau eu chiar am crezut ca a fost o intamplare?!!) salvez castronelul din mana copilului.


Uhh, mancare mai era dar rabdare si putere de inca o curatare cred ca nu. Dar am invatat. Copilul a crescut deci nimic pe masa si mai ales pe margine!!!

Razboi din nou

Tot cu biberonul Au inceput iar represaliile. Am vazut inca din timpul zilei ca doar il rontaie putin si il indeparteaza. Si daca insist plange, si plange, si plange si cauta sanul. Am incercat sa il tin in brate pana s-a linistit si apoi sa ii dau iarasi sticla. Acelasi lucru. Iar eu nu pot sa il vad plangand! In ritmul asta mi-e teama ca va merge cu mine la maternitate cand va trebui sa nasc ca sa il alaptez si pe el!
Pentru moment vom suplimenta ziua doar cu canuta iar pe perioada noptii vom ramane la san. Asta doar daca nu va incepe razboiul cu laptele care nu vine direct de la tzitzi, asa, ca razbunare. Se spune ca in momentul unei alte sarcini laptele isi schimba gustul si copilul va refuza sa suga, dar copilul meu nu pare deranjat decat de cantitatea mai mica din cauza oboselii si a stressului. Si eu iar nu stiu daca sa il mai ajut sa fie sau sa il las sa plece.
Atatea dileme intr-un timp atat de scurt! Oare parintilor nostri le-o fi fost la fel de greu sa ne intarce? Eu, fiind ultimul copil, am fost alaptata pana la 20 de luni. Atunci sigur stiam ce se intampla si ma si exprimam cat de cat. Oare cum m-o fi convins mama sa renunt la san? Mi-a spus ca atunci cand nu voia sa imi mai dea o param tatalui care intervenea in favoarea mea, sigur! Eu nici nu m-am gandit vreodata cum se face pentru ca am zis ca eu nu am nevoie, ca eu il las sa suga cat vrea el si cat simte nevoia. Si acum iata-ma mituind copilul cu canuta ca sa renunte la san din proprie initiativa!
Nu pot sa nu ma gandesc daca  la fel de greu mi-ar fi fost atunci cand copilul meu ar fi renuntat singur la san. De ce nu simt apropierea intarcarii ca o eliberare cum am citit si auzit la alte mamci carora si perioada de 6 luni li s-a parut mare?
Cum sa fac ca copilul meu sa sufere cat mai putin? Oare nu il pot alapta pana la viitoarea nastere?