Gradinita-primele impresii

Vreau la gradinita!

Asa a venit raspunsul la intrebarea ce ne chinuia de ceva timp. Mi se pare prea mic, spuneam de fiecare data cand balanta inclina spre afirmativ. Dar, vezi? Are nevoie de socializare, ataca subiectul sensibil consortul de fiecare data cand ne desparteam de copii noaptea, cu tot drumul presarat cu urletele copilului propriu. Pana in prima zi de gradinita cand copilul a facut singur alegerea. 

Am plecat tarziu, spre ora 10:00, dupa lungi si pregatitoare discutii. A vrut sa stam cu el. I-am spus de fiecare data cand am iesit pentru diverse motive ca sunt afara, cu tati si Robert. Am iesit doar cand a fost de acord si nu a venit niciodata dupa noi dar a stiut sigur ca nu plecam pentru ca nu l-am pacalit niciodata. Nu a parut deranjat de plansul copiilor ce realizau, unul cate unul, ca mamicile lor au plecat, furisandu-se. "Doamna" cea noua careia i s-au plasat "plangaciosii" era complet depasita de situatie. Pe cine sa consoleze? Cum sa ii impace? Sunt copii majoritatea sub, sau in jur de 3 ani. A vrut sa cheme parintii dar de unde sa ii mai ia? Probabil isi serveau cafeaua in liniste.

Si, ca o paranteza, mi s-a parut tare bizar ca exista o educatoare care lucreaza doar cu copiii mai mari in timp ce cealalta (sunt doar doua caci nu sunt copii prea multi) ia vesnic grupa mica. O fi vreo politica interna? Nu am reusit inca sa inteleg.
Mai tarziu, cand mamicile au inceput sa apara, una cate una, sa isi culeaga progeniturile, una din ele m-a intrebat cu ingrijorare in glas: - A mai plans David al meu?

-A plans aproape tot timpul.
-Eh, lasa ca trebuie sa se invete.
Pam-pam.
Nu am mai avut raspuns. Sa se invete atunci!
Mie nu mi-a placut. Alte variante inca nu exista. Pentru a gasi o gradinita cat de cat ok ar trebui sa facem zilnic 30, poate chiar 40 km si nu pot cu doi copii dupa mine. Si spun cat de cat ok pentru ca vorbind cu una din educatoarele de la o gradinita pe care o vedeam printre cele mai bune, am indraznit sa o intreb ele cum consoleaza copiii care plang dupa mamici. Mi-a spus simplu: Cum sa ii consolam? Se invata! Si nu vreau sa imi amintesc si alte istorisiri despre dezvatatul de suzeta/deget sau alte obiceiuri proaste pe care le pot avea copiii de 2 ani+. Iar Du inca suge degetul.
Nu mi-a placut modul cum abordeaza 'doamna' problemele (mami s-a dus sa iti cumpere bomboane, nu iti mai aduce nimic daca mai plangi. Lasa usa ca nu mergem afara acum. Vrei sa iti rupi mana?, Daca nu colorezi pe carte ti-o iau. Si lista continua la nesfarsit). Sigur ca as putea discuta cu dansa despre ce accept in educatia lui Du si despre ce nu trebuie, dar oare ar folosi la ceva cand vor fi atatea alte exemple?
Nu mi-a placut parchetul care parea plin de praf, toaletele mult prea inalte pentru copii asa de mici (chiar daca nu ar avea nevoie de ajutor nu ar reusi niciodata sa-si rezolve necesitatile singur), sala unde mananca si mobilierul acesteia.
Nu mi-a placut ca a doua zi copiii nu au mai fost scosi la aer. A fost o zi cu nori dar nu era frig. Eu purtam doar un bolero subtirel peste un maiou mai decoltat (deh, alaptarea!) si copiii o bluza peste cate un body gen maiou. Oare iarna nu ies deloc? Voi intreba. Deja imi fac o lista cu intrebari.
Nu mi-a placut agresivitatea copiilor, activitatile de grup. Mi s-a parut incredibil ca se poate pretinde unor copii sub 3 ani sa stea 30-60 minute pe scaun sa coloreze, toti, fara exceptie si apoi sa faca liniste sa asculte o poezie cand deja vreo trei plangeau dupa mama. Eu ma gandesc ca Du nici dupa vreo luna nu o sa stea el cuminte in scaunel sa coloreze, sau sa asculte, sau alte activitati daca pe el nu il intereseaza.
Oare asa este peste tot in Romania?

Anul acesta, daca va mai vrea, ne pregatim cu penare si jocuri creative profi de la Noriel. Si cine stie ce-mi mai scapa in cos cu atatea reduceri pe site-ul lor...

Nopti albe

Ieri de dimineata, dupa o noapte in care nu stiu daca am prins 4 ore de somn, am constatat, intr-o discutie lejera cu consortul, la o cafea, ca de mai bine de doi ani nu am mai dormit o noapte intreaga. Cred ca cele mai lungi nopti au numarat 7 ore, sau poate 8, dar niciodata legate. Mai glumind, mai serios mi-am intrebat jumatatea cum o fi sa mai dormi toata noaptea? Am avut nopti in care abia apucam sa il alaptez pe Robert ca se trezea Du, care se trezeste rar dar si cand se intampla reuseste sa mai adoarma dupa trei ore, timp in care se relaxeaza in parul meu. A existat o saptamana in care Robert se trezea tot la 10 minute sa suga alte 30 de ziceam ca nu mai pot, ca daca o tine tot asa clachez, la urmatoarea trezire nu ma voi mai putea misca. Eu ziua nu pot sa dorm caci am doi copii si zilele mele nu sunt cu nimic mai usoare decat noptile. Cu toate astea nu m-am gandit niciodata sa aplic metoda Ferber sau CIO, plansul controlat sau ce alte denumiri mai are. Dresajul, de orice fel ar fi el, mi se pare potrivit pentru animale, iar pe mine ascultand impasibila plansul copiilor mei nu ma pot imagina vreodata.

Am citit aici si m-am intristat vazand unele comentarii si mi-am amintit de perioada copilariei, cand de multe ori ma inecam in plans si niciodata nu venea alinarea. Cand mi se impunea sa tac, sa nu mai plang, de parca eu puteam controla asta! Acum lupt sa nu fac la fel atunci cand mi se pare ca copiii nu au nici un motiv sa planga. Este greu sa imi ascult copilul plangand, dar chiar daca nu ii inteleg motivul incerc sa nu ii indes pumnul in gura ci sa il imbratisez, sa il asigur de dragostea mea, de empatia mea. Pentru ca imi amintesc si ceea ce imi amintesc nu imi place. Mi se pare urat, umilitor, abuziv. Nu pot spune cat timp am luptat ca sa nu ma mai simt mica si neinsemnata, neimportanta, nedemna de dragoste. Nici acum nu pot sa inteleg de ce sotul meu ma iubeste. Amintirile copiilor mei vreau sa fie altele. Vreau sa isi aminteasca dragoste, sprijin, empatie. Sa nu isi ascunda amintirile, sa nu se rusineze de ele. Cu siguranta nici o metoda de plans nu poate genera ganduri fericite.

Furtuna in paradis

Astazi am mers intr-o ultima vizita in trei. Am calculat gresit timpul de plecare si astfel copilul a adormit cam cu o jumatate de ora inainte de a ajunge. Urmarea? Copil trezit intr-o alta casa, cu alte persoane in jur decat mami si tati si fara sa se fi odihnit suficient. A urmat apoi o scena mai putin intalnita. Copilul a inceput sa urle, sa nu se mai dea jos din brate ba de la mine ba de la ta-su si dupa multe alintari/mangaieri am reusit sa ne intelegem cat de cat.
Plecand de la familia vizitata am vrut sa profitam ca drumul trecea pe langa un hipermarket/complex comercial si sa oprim pentru ceva cumparaturi. Eu voiam foarte mult un rimel, papuci noi, ceva lenjerie mai 'cuprinzatoare' si alte nimicuri femeiesti pe care nu mai vad cand sa le achizitionez in viitorul apropiat, si se impunea o umplere a frigiderului care mai racea un borcan de dulceata, altul de compot si ceva mustar ramas pe peretii unei cutii.
Ne facem noi, adultii, o lista mentala cam cu ce ne-ar trebui, in timp ce copilul se juca cu nervii mei si cu o sticla din care tot imi cerea apa in timp ce masina rula pe strazile Romaniei, ajungem in sfarsit si purcedem la o relaxare prin shopping. Intrebam copilul daca vrea carut simplu sau masinuta, se decide pentru a doua varianta, luam a doua varianta si mergem. Dar trebuie doar sa mergem caci imediat ce ne oprim sa analizam un produs se pornesc urletele. Sotul inspirat il duce sa vada pestii inotand, eu aleg cu greu papucii ce aveam sa constat acasa ca nici nu imi plac, intind o mana si o retrag cu iaurturi cat poate tine in timp ce alerg dupa ei caci pestii devenisera neinteresanti si copilul incerca sa sara din masina. Fug apoi si aleg clementine cate apuc inainte de a auzi deja celebrele sunete cu care trebuie ca am obisnuit tot realul. Mai trantesc intre timp un pachet de unt, sotul apuca sa ia totusi si peste proaspat, si alte cateva nimicuri si cam atat. Caci se pornesc alte urlete. Copilul vrea musai sa treaca de casele ce aveau bariere. Orice incercare de negociere se dovedeste inutila asa ca iau copilul si il conving cu greu sa treaca cu mine pe la o casa deschisa in timp ce sotul ramane sa plateasca. Dupa care ne dam seama ca nu am luat nici macar paine... De altele aflate pe lista nu mai zic ca iar ma lasa nervii....
Sotul, deja pachet, de nervi, vaitandu-se de masina/carut cea "foarte greu de manevrat si luata degeaba ca sa ne chinuie pe noi copilul" se ofera sa mearga cu odrasla la masina in timp ce eu urma sa imi fac de cap pe la DM. Zis dar nefacut caci s-au intors inainte ca eu sa fi ales un rimel pe gustul meu si iar nu mai zic de ce mi-as mai fi dorit caci mi-e teama de o depresie. Asa ca trantesc iar un rimel cu care am mari dubii ca o sa ma dau vreodata, mai iau doua cutii cu ceai si ies val-vartej pe usa. De ce? Copilul voia pe jos, printre cosmeticele ce pareau a avea magnet si tinut la distanta de acestea s-a pornit iar sirena...
Iata-ne porniti spre casa cu portbagajul mare si incapator aproape gol. Copilul adoarme intr-un final si noi ne punem pe discutii. Sotul ca nu, ca asa ceva nu este posibil, ca de acum copilul va sta acasa, ca vom merge la cumparaturi doar cu celalalt ca trebuie alaptat si el nu zice nimic. Eu am si sarit. Sa se duca singur ca eu doar cu un copil nu merg. Ca celalalt cum se va simti? Ca el este foarte sensibil si eu sunt convinsa ca va suferi foarte mult. Si de ce sa ii dam motive de gelozie? Nu, si nu, si nu.
O, dar ziua inca nu se incheiase. Copilul odihnit o ia cu acelasi program si acasa. Vrea iaurt. Nu vrea iaurt. Vrea mancare dintr-un borcanel. Incerc sa ii explic ca nu vrea. Ba da, el vrea, si vrea, si vrea. Il desfac. Nu, nu mai vrea. Vrea supa cu momo (morcov). Incalzesc. Dar nu, nici asta nu vrea. Am inceput sa rad nervos. Suparata ca nu am rimel, nu am inca papucii doriti, nici un sutien rezonabil, ca nu am putut sa imi cumpar nimic, cu dureri de burta si nervi in pioneze am inceput instant sa urzesc planuri de fuga.
Vine in sfarsit timpul baii si apoi somn.... Iar discutia dintre adulti continua. Asa nu se mai poate. Domnul se plange iar ca a petrecut 'atatea'(???) zile acasa si nu a reusit sa faca nimic. Ca noi nu mai putem sa facem nimic decat daca vrea copilul. Ca el nu poate sa faca o instalatie electrica, spre exemplu, in mai putin de doua ore cat doarme odrasla, ca apoi trebuie sa se puna, alaturi de mine, la dispozitia acestuia. Ca asa o sa locuim in casa noastra la anul si la multi ani! Am recunoscut deschis: este vina mea. Trebuia doar sa imi spuna si eu faceam in asa fel incat sa aiba toata disponibilitatea de care are nevoie. Nu, nu e bine. El stie ca eu trebuie sa ma odihnesc dar copilul... E rasfatat. Se tavaleste pe jos, etc. etc. etc.....
Eu? Eu ce sa mai zic? Ce sa mai fac? Ma intreb (a cata oara?) oare gresesc? Unde gresesc? Cum sa fac? Si am obosit tot gandind.
Eh, maine poate o fi mai bine! Doar tomorrow is an other day!

Dileme

Cele mai multe cunostinte ce le-am facut in ultimii doi ani au fost mamici sau viitoare mamici. Am cunoscut astfel o mamica a carei fetita are acum aproape doi ani si care saptamana aceasta a nascut un baietel. Parintii sotului ei stau pe langa noi. Evident ca ea fiind la maternitatea unde se sta cel putin 5 zile (asta daca ai noroc si insisti foarte mult sa te lase sa pleci), a adus fetita la bunici. Fetita, asa cum este normal, (sa ma corecteze cineva daca gresesc) vrea sa se joace cu copiii din cartier. Bunicii nu prea vor sa o lase pe baza nu stiu caror motive. Dar nu despre asta vreau sa scriu. Fiecare e liber sa faca cum ii place desi eu prefer sa imi las copilul sa interactioneze cat mai mult, sub supravegherea mea, sigur, nu lasandu-l singur pe la vecini. Nu vreau sa judec pe nimeni. Eu doar am fost mai mult decat uimita cand am auzit-o pe matusa copilei spunandu-i acesteia (repet: are aproape doi ani. Doar doi.) ca daca nu o asculta o duce imediat acasa, ca ea nu e: "mami ca sa ma santajezi tu cum vrei". Nu am putut sa nu ma intreb cum de stie un copil de doi ani sa santajeze? Cum oare a invatat? Oare nu este natural sa vrea sa se joace cu alti copii? Si daca o mama lasa copilul sa se joace linistit, sa isi puna nisip in cap daca el vrea, sau sa se tare pe marginea santului (si aici nici nu vreau sa ma gandesc cam ce isi spun despre mine) doar sa evite niste urlete si nervi si sa isi vada copilul fericit inseamna ca se lasa santajata? Eu imi las copilul sa se joace cum vrea el. Nu inteleg de ce se agita altii cand il vad alergand prea repede, dupa parerea lor, si incearca sa il opreasca. Hei, oameni buni, eu, mamica lui, sunt acolo si il las, chiar cu riscul de a cadea. Oare mi s-a parut, sau in ochii copilei se vedeau urmele tristetii? E din cauza sarcinii sau fiind ocupati sa faca educatie adultii nu mai vad/aud/simt sufletul copiilor? Sau poate doar o mama stie/simte?

Si m-am gandit daca peste cateva luni, atunci cand copilul meu va sta cateva zile in grija altcuiva, acel altcineva ii va spune la fel. Daca atunci cand va striga copiii vecinilor va primi palmute la fundulet ca nu asa se face. Nu avem voie! Si m-a cuprins o tristete si mai mare si ma rog ca atunci consortul sa isi poata lua zilele respective libere pentru ca stiu ca el intelege...

Razboi din nou

Tot cu biberonul Au inceput iar represaliile. Am vazut inca din timpul zilei ca doar il rontaie putin si il indeparteaza. Si daca insist plange, si plange, si plange si cauta sanul. Am incercat sa il tin in brate pana s-a linistit si apoi sa ii dau iarasi sticla. Acelasi lucru. Iar eu nu pot sa il vad plangand! In ritmul asta mi-e teama ca va merge cu mine la maternitate cand va trebui sa nasc ca sa il alaptez si pe el!
Pentru moment vom suplimenta ziua doar cu canuta iar pe perioada noptii vom ramane la san. Asta doar daca nu va incepe razboiul cu laptele care nu vine direct de la tzitzi, asa, ca razbunare. Se spune ca in momentul unei alte sarcini laptele isi schimba gustul si copilul va refuza sa suga, dar copilul meu nu pare deranjat decat de cantitatea mai mica din cauza oboselii si a stressului. Si eu iar nu stiu daca sa il mai ajut sa fie sau sa il las sa plece.
Atatea dileme intr-un timp atat de scurt! Oare parintilor nostri le-o fi fost la fel de greu sa ne intarce? Eu, fiind ultimul copil, am fost alaptata pana la 20 de luni. Atunci sigur stiam ce se intampla si ma si exprimam cat de cat. Oare cum m-o fi convins mama sa renunt la san? Mi-a spus ca atunci cand nu voia sa imi mai dea o param tatalui care intervenea in favoarea mea, sigur! Eu nici nu m-am gandit vreodata cum se face pentru ca am zis ca eu nu am nevoie, ca eu il las sa suga cat vrea el si cat simte nevoia. Si acum iata-ma mituind copilul cu canuta ca sa renunte la san din proprie initiativa!
Nu pot sa nu ma gandesc daca  la fel de greu mi-ar fi fost atunci cand copilul meu ar fi renuntat singur la san. De ce nu simt apropierea intarcarii ca o eliberare cum am citit si auzit la alte mamci carora si perioada de 6 luni li s-a parut mare?
Cum sa fac ca copilul meu sa sufere cat mai putin? Oare nu il pot alapta pana la viitoarea nastere?