Nopti albe

Ieri de dimineata, dupa o noapte in care nu stiu daca am prins 4 ore de somn, am constatat, intr-o discutie lejera cu consortul, la o cafea, ca de mai bine de doi ani nu am mai dormit o noapte intreaga. Cred ca cele mai lungi nopti au numarat 7 ore, sau poate 8, dar niciodata legate. Mai glumind, mai serios mi-am intrebat jumatatea cum o fi sa mai dormi toata noaptea? Am avut nopti in care abia apucam sa il alaptez pe Robert ca se trezea Du, care se trezeste rar dar si cand se intampla reuseste sa mai adoarma dupa trei ore, timp in care se relaxeaza in parul meu. A existat o saptamana in care Robert se trezea tot la 10 minute sa suga alte 30 de ziceam ca nu mai pot, ca daca o tine tot asa clachez, la urmatoarea trezire nu ma voi mai putea misca. Eu ziua nu pot sa dorm caci am doi copii si zilele mele nu sunt cu nimic mai usoare decat noptile. Cu toate astea nu m-am gandit niciodata sa aplic metoda Ferber sau CIO, plansul controlat sau ce alte denumiri mai are. Dresajul, de orice fel ar fi el, mi se pare potrivit pentru animale, iar pe mine ascultand impasibila plansul copiilor mei nu ma pot imagina vreodata.

Am citit aici si m-am intristat vazand unele comentarii si mi-am amintit de perioada copilariei, cand de multe ori ma inecam in plans si niciodata nu venea alinarea. Cand mi se impunea sa tac, sa nu mai plang, de parca eu puteam controla asta! Acum lupt sa nu fac la fel atunci cand mi se pare ca copiii nu au nici un motiv sa planga. Este greu sa imi ascult copilul plangand, dar chiar daca nu ii inteleg motivul incerc sa nu ii indes pumnul in gura ci sa il imbratisez, sa il asigur de dragostea mea, de empatia mea. Pentru ca imi amintesc si ceea ce imi amintesc nu imi place. Mi se pare urat, umilitor, abuziv. Nu pot spune cat timp am luptat ca sa nu ma mai simt mica si neinsemnata, neimportanta, nedemna de dragoste. Nici acum nu pot sa inteleg de ce sotul meu ma iubeste. Amintirile copiilor mei vreau sa fie altele. Vreau sa isi aminteasca dragoste, sprijin, empatie. Sa nu isi ascunda amintirile, sa nu se rusineze de ele. Cu siguranta nici o metoda de plans nu poate genera ganduri fericite.

Copilul meu sensibil

Cand copilul meu era mic, pana in jumatate de an, atunci cand stranuta cineva in apropiere se speria de incepea sa planga. Cantatul cocosului ii provoca la fel de multe lacrimi dar astea erau de inteles fiind zgomote bruste ce se auzeau tare si dintr-odata. Ceea ce nu am reusit sa inteleg foarte bine este cum de nu tresarea la zgomotele multor motoare cu care se lucra in curte si pe drum (isi facea siesta afara la acea vreme) insa imediat ce ma miscam pe bancuta unde ii vegheam somnul si aceasta scartaia putin, doar putin, deschidea ochii instant.
Dar de atunci am evoluat muuuult. Nu ne mai speriem noi de un cocos cantator, dar daca studiem cu atentie un catelus, cat de mic ar fi el, si acesta se gandeste sa vorbeasca pe limba lui, brusc, fara sa ne atentioneze inainte, pai atunci sa vedeti tragedie.... Lui ii plac foarte mult animalele dar de la mami din brate. Le studiaza, vrea sa il duc aproape de ele, le si atinge (e drept ca destul de rar si doar dupa ce le mamgaie mami si il asigura ca nu pateste nimic), dar sa nu faca galagie cand el e concentrat ca se porneste furtuna in ochii lui.
Daca suntem pe strada si nu este chiar langa mine, in momentul in care aude sau ii spun eu ca vine masina, lasa tot si vine langa mine prinzandu-mi-se de picioare pana ce masina trece.
Am observat ca nici tonurile ridicate nu ii plac. Stiam mai demult caci mergand in vizita la fratele personal, el avand 4 copii va imaginati vacarmul, copilul meu a inceput sa planga. Vizitandu-ne destul de des pot spune ca s-a mai obisnuit dar si ei fac eforturi sa isi regleze vocile cand suntem pe-acolo. Ei bine ieri am mers in vizita la nasi cu copilul usor obosit dar totusi bine dispus pana cand am intrat in casa acestora cand, din cauza vocilor lor puternice, a inceput razboiul. Cand nasa a incercat sa il ia in brate a rezultat o intensificare a plansetelor care imi sfasiau sufletul. S-a calmat in bratele mele insa orice incercare de apropiere intre el si gazde sfarseau la fel, cu plansete si agatat de gatul meu, strans, de unde nu voia sa se mai dea dus.
Un alt incident dureros pentru amandoi a avut loc in urma cu cateva zile. S-a trezit noaptea ca sa suga si m-a muscat. A fost premiera si eu am reusit sa maschez durerea resimtita in zona si mai sensibila din cauza sarcinii, dar dimineata s-a repetat figura. Nu mi-am putut retine un 'au' si sensibilul meu a inceput sa planga si sa suspine si a refuzat sa mai suga atunci. Dar nici nu s-a mai repetat si la urmatorul alaptat, cand ii povesteam ca nu e voie sa muste ca pe mami o doare, se uita la mine cu o fatza ce spunea sa nu il mai bat la cap ca a fost o greseala , ca doar eu stiu ca nu face el d-astea....
Si eu stau si ma gandesc ce sa fac eu cu copilul meu sensibil caci, va puteti imagina, eu nu "pot" sa ridic vocea la el. Dar si rabdarea mea e limitata si cum sunt provocata de nenumarate ori pe zi ce sa fac? Se mai intampla...
I-am propus sotului sa incepem sa tipam unul la celalalt o perioada sa se obisnuiasca copilul ca ce facem cu el asa? Oriunde mergem si se vorbeste mai tare noi trebuie sa plecam???