30...+1???

Party nu a fost... inca. Zmeul Zmeilor are cea mai ocupata saptamana din viata :D.
Am inceput dimineata fata in fata, eu si oglinda, pentru o analiza minutioasa. Ah, de cand nu am mai avut un asemenea moment! Poate de-asta... Am gasit multe schimbari. Oh, nu, nu par alb! El este bine ascuns de culoarea castanie din tub. Cel mai tare m-au lovit cearcanele ce pareau ca nu se mai termina! Pana la brau... mai jos??? N-am avut liniste pana nu le-am gasit macar rezolvare virtuala. A mai aparut un rid mic aici, altul mai adanc pe colo dar cu acelea am decis ca pot supravietui.
Am mancat prajitura adaptata copiilor, doar eu cu Du, pe ascuns, sa nu ne vada Robert, dar nici nu trebuia sa luam masuri Robert fiind prea ocupat cu un piept (de pui) si un san (de-al meu). Capul familiei nu a raspuns la apel, deci a trebuit sa se multumeasca cu "oasele". L-am iertat totusi cand mi-a fluturat un trandafir rosu prin fata...

Si intrucat tortul profi vine in weekend... le imprumutam pe-astea de la Iepurasul:
    
Nu m-am putut opri la unul :D!

LE: Alooo! Consortul??? Nu, nu scapi fara cadou! Dar hai sa iti dau eu un pont: gasesti aici haine pentru femei  la preturi super ok, asa, ca pentru economistii familiei :)). Ai grija, insa! Nu se accepta doar manusi lungi de dama :D

3-4 luni

Nu mai e timp... cum bine zice Holograf. Si putinul care mai e il intind sa imi ajunga de un search, de citit o postare interesanta, o dezbatere de grup, un raspuns pe care il asteptam. Si uite asa ma trezesc, uimita eu insami, ca Robert vrea in popou. Ba nu! Nu il mai multumeste. Vrea in cele doua picioare! Prinde jucariile flturate de Du prin fata-i si vrea sa le manance. De fapt vrea sa manance tot ce prinde. Si mie mi se pare ba prea mic pentru asemenea activitati ba prea mare cand il vad cu cata usurinta imi prinde mainile si se ridica. Incerc sa il tin cat mai putin, desi uneori nu imi iese din cauza urletelor...
Il port mult. In brate, in Manduca (cu care  a inceput sa se inteleaga), in carut nu, nu mai vrea deloc. Insa Du vrea si asa plecam la plimbari lungi de cate o ora, cu Du in carut si Robert in Manduca. Inca e alaptat exclusiv si cu trei exceptii din prima luna cand a primit ceai de colici nu a servit altceva decat lapte. Suge mult si repede, dar regurgitarile sunt aproape uitate. Este in continuare acelasi pufos si asta a aratat si cantarul: 7,5 kg la 4 luni. Laptele inca face fata cererii desi o viroza puternica m-a facut sa tremur si sa imi amintesc ca in urma unei viroze, tot pe la 4-5 luni, Du era sa fie intarcat. Acum am avut grija sa ma hidratez corespunzator si desi nu-mi mai simt sanii plini Robert pare multumit. Nu am mai putut sa ii ofer si lui Du, bolnav si el ca si mine, cana cu care se obisnuise.
Nu vrea sa stea singur deloc. Si asta nu inseamna ca poate sa auda pe cineva prin preajma si el sta linistit, pe pat. Nu! Cu el se vorbeste, i se arata lucruri interesante, iar el ne rasplateste cu cele mai frumoase zambete transformate in hohote daca ii place jocul ales. Este cel mai vesel copil pe care il cunosc. Rade si zambeste de cum se trezeste si ne vede, rade imediat ce vorbim cu el si chiar daca plange uneori de frustrare ca nu se poate ridica, imediat ce il ajutam rade.

Du se joaca cu el, ii arata jucarii zornaitoare, de bebelusi, cu care el, copil mare, nu se mai joaca, iar uneori ii ofera chiar si cate o masina de-a lui pe care i-o cere repede inapoi, sa nu cumva sa i-o strice. Incearca sa il impace atunci cand eu nu ajung la el atat de repede pe cat mi-as dori, il mangaie si il pupa si imi spun ca "Bobe pandge".
Ne intelegem bine. Exprima atat de bine emotiile traite! Trebuie doar sa fiu un pic atenta si intelg ce vrea.
Este un copil respectat, iubit, invatat rau, adica in brate si nelasat sa planga. Iar el ne rasplateste din plin. Imprastie rasete si fericire in toate directiile.

23 de luni

Tot ce vrea este afara. Daca ar putea sa manance si sa doarma tot afara ar fi perfect. Se joaca in nisip, vrea tot felul de unelte cu care sa scobeasca prin pamant, vrea sa bata cuie ca bunicul, face in continuare "partie" chiar daca nu mai e zapada, cu lopatica. Nu gaseste nici un minut de odihna printre atatea activitati. Fuge pe oriunde isi vede bunicii si daca cumva am alta parere si indraznesc sa o si exprim, se porneste potopul. De fapt orice parere diferita de a lui are ca rezultat nori grei, urmati de torente. Nici sa il schimb nu vrea sa mai vina, iar de olita inca nu vrea sa auda. Dar daca il las sa faca ce doreste suntem cei mai buni prieteni.
Escaladeaza tot ce intalneste in cale, cauta apa ca pe aur si dupa ce se uda bine evident ca refuza sa ii schimb hainele, se taraste pe jos, prin nisip, prin frunze uscate, prin rumegus (asta chiar ca se curata greu!!!).
Vrea sa manance urzici si, mai nou, imi cere in fiecare zi "paiete" (spaghete). Si oua. Cum aude gainile pe afara isi aminteste si ma bate la cap continuu, pana ii servesc. Caci nu, nici vorba de rabdare! Pe el nu il intereseaza ca oul trebuie intai fiert. Nu! El il vrea in momentul ala.
Este foarte fericit cand avem vizitatori. Inatai isi alege "victima" pentru ca apoi sa o bombardeze cu toate jucariile pe care le gaseste si daca i se par prea putine incepe sa rascoleasca peste tot dupa altele. Ce daca noi le tinem intr-un singur sertar si o cutie? Poate s-a strecurat una pe sub salteaua patului, sau prin perne, sau prin alt sertar, sau cine mai stie pe unde?
Toata ziua vrea atentie, joaca (nu ii place sa stea singur, nici sa se joace singur), asa incat un adult trebuie sa stea in permanenta dupa el.
Seara, cand in sfarsit si printre multe tipete reusim sa il bagam in casa, ne epuizeaza pe amandoi (oricum abia mai respiram dupa astfel de zile), dupa care urla din ambii plamani ca vrea sa il spal pe dinti si apoi baie si apoi somn. Si in sfarsit liniste, dar cine sa mai profite de ea? Cadem amandoi lati, odata cu copilul. Inainte nu  se poate, cel putin in cazul meu, ca trebuie sa ii servesc drept comfort oferindu-i podoaba capilara de care sa traga. Si trage... de imi vine sa ma tund eu singura si sa o dau incolo de coafura, la care visez pentru un anume eveniment din octombrie.

Si dimineata o luam de la capat....

Doua luni

La doua luni Robert mananca mult si doarme tot mai putin. Mananca la doua ore, la douazeci de minute, si poate chiar toata ziua daca ar avea sanul la dispozitie. Cantareste 5800g, adica dublul greutatii cu care s-a nascut. Nu sta in patut aproape deloc. Doar noaptea inca mai petrece cateva ore, cateva caci are pauze dese si lungi, pana la doua ore (spre disperarea mea), ore pe care le petrece in brate, la san, cu mine asezata pe scaun si chiar si asa imi simt capul cazand in piept.

Rade. Imediat ce il ridic in brate si vorbesc cu el rade cum stie el mai frumos si nervii mei se topesc mai ceva ca zapada sub razele soarelui. Ma urmareste cu ochii si cum imi prinde privirea incepe sa se agite, sa faca morisca din maini si sa ma "certe" ca l-am pus in patut.

Daca dimineata nu apuc sa rezolv problemele lui Du (spalat, mancat, schimbat) inainte de trezirea lui Robert, avem parte de un concert de urlete. Este totusi bine ca Du s-a mai obisnuit si nu i se mai alatura.

Ne schimbam des, amandoi, caci mirosim a lapte fie din recipientele proprii, fie se ocupa Robert scotand surplusul afara.

In luna a doua mi-am facut curaj si am incercat si primul scutec textil si de atunci tot "incercam". Inca mai folosesc si pampers dar asteptam increzatori si nerabdatori ca fratele mai mare sa inceapa sa foloseasca olita ca cel mic sa poata prelua toate scutecele. Sigur ca primul scutec incercat a fost o pufosenie Itti-Bitti care pufosenii merita o postare separata.

Tot in luna a doua am incercat sa il pun si in Manduca, dar daca Du se aseaza foarte bine, fara nici o problema sau bataie de cap, la Robert lucrurile stau cu totul altfel. Nervos, in urma imbracatului si mai ales dupa ce ii pun caciula pe cap, urla cat il tine gura cand incerc sa il asez in carrier de nu mai stiu daca fac eu ceva gresit, il deranjeaza ceva sau pru si simplu urla. Asa ca tot Du se urca in Manduca si plecam la plimbare cu carutul lui Robert. Cu Robert in el :))).

Eu binenteles ca am crezut ca stiu cum si ce este cu un copil mic si daca teoretic stiu ca fiecare copil este diferit, in practica este mai greu. Daca trezirile nocturne la Du durau maxim 30 de minute, iata-ma acum petrecand cate 2 ore in care incerc sa raman zen (desi e aproape imposibil) si sa distrez un copil mic care nu vrea sa doarma dar care nu are voie sa planga (sau o sa avem duet) dupa ce o zi intreaga am alergat dupa cel mare.

Restul timpului il petrec spaland, calcand, gatind, mirandu-ma si intrebandu-ma cine a gresit: eu cand am dat comanda?, sotul cand a executat-o?, ca vreau sa fac paste dar imi lipseste branza, sau ciuperci si nu am smantana. Si asta intr-o singura lista! Dupa ce am pus hainele copiilor la spalat fara detergent nu mai pot sa spun cu certitudine: El a uitat!

22 de luni

M-am uitat bine-bine pe calendar, ca sa fiu sigura ca nu gresesc. De-o vreme am inceput sa percep timpul altfel. Bine ca inca stiu cand e dimineata si cand e seara :))).
Cu ce sa incep? Sa spun intai ca a inceput sa ne loveasca? Si nu neaparat cand i se interzice ceva, ci uneori pur si simplu cand se joaca. Vad ca vrea sa isi extinda aria de actiune si asupra Fratelui mai Mic, motiv de incruntare a tatalui. Sau poate cu tavalirile pe jos atunci cand nu se intampla ce vrea el (iesit noaptea afara, mers la bunici mai mult decat e mami de acord etc. Bine ca inca nu a cerut luna...)? Sau cu urletele in miez de noapte la primul scancet al aceluias Frate? Sau cu lupta pentru renuntarea la suptul degetului, care deget e departe de a arata ca celalalt si ne ingrijoreaza posibilitatea aparitiei vreunei infectii? Sau poate cu modul in care isi pune mainile in jurul gatului meu de cand adoarme fara a-si mai suge degetul.
Mananca mai mult si recunoaste diversele mancaruri pe care le gatesc si i le prezint apoi cu mare fast. Ar vrea oua cat mai des si cat mai multe motiv pentru care s-a impus o mutare strategica, deloc vizibila, a locului in care asteptau sa le vina randul la gatit. La fel si iaurtul.
Vrea afara si vrea afara. Ce-i daca are mainile inghetate? Vrea afara. A sarit in toate baltile intalnite si a cazut pe spate? Si ce? Vrea afara. Nu, degeaba spun eu ca iesim iar dupa ce schimbam hainele. Nu vrea sa intre in casa.
Potriveste fara gres animalele la locul lor, in puzzle, stie cum face fiecare din ele, imi spune ce culoare are masina pe care o are in mana. Cea mai folosita este tot culoarea verde. Arunca pernele pe jos si nu am voie sa le ridic. Se catara pe unde gandul meu se ferea sa ajunga facandu-mi imima sa tremure mai ceva ca frunza in vant. Pe scurt: nu sta o clipa. Tot timpul trebuie sa aiba ceva interesant de facut caci altfel face el ce vrea cu nervii nostri.
Vrea in brate chiar in acel moment in care mananca Robert. In continuare nu vrea sa auda de olita desi i-am dat atatea si atatea exemple. Ma consolez cu gandul ca pana la majorat o invata si el cum se fac anumite treburi in alta parte decat in scutec. Situatia pare sa se imbunatateasca dupa ce astazi mi-a cerut sa il pun in baie, pe vasul de toaleta unde a stat (wow! record) un minut fara sa faca nimic, dar e un inceput.
Eh, asteptam vara cand sper sa incepem, in sfarsit, trainingul la olita si cand crizele se vor mai rari, sper eu, caci afara sunt o multime de activitati interesante.
Seara, intre 19:00 si 20:00 imi cere continuu sa ii fac baie si sigur ca se trezeste la 7:00 dimineata spre disperarea mea de mama nedormita. Degeaba incerc sa trag de timp. Vine sa ma pupe si vine iar si apoi imi spune ca Robert vrea titi, iar eu capitulez si cobor din pat unde se dezlantuie el.
Pe Robert il pupa, il mangaie pe cap spunand ca e mic-mic, ii ia manuta mica in mana lui un pic mai mare, sigur ca sub supravegherea mea. De cele mai multe ori isi da consimtamantul la hranirea acestuia cu conditia sa stea si el undeva pe langa/peste mine.

Copilul nostru la aproape doi ani.

O luna

Am vrut sa scriu inca de aseara, dar cum seara/noaptea trecuta am petrecut-o in urlete sigle si in duet orice incercare de alta activitate in afara tinutului copiilor in brate, concomitent sau alternativ, s-a dovedit extrem de lipsita de inspiratie.
La o luna cantarul arata 4500g, adica Robert a crescut intr-o luna cat altii in doua, cel putin asta e parerea specialistilor. Ma sperie cat de mult mananca. Daca eram la prima sarcina sunt aproape sigura ca as fi crezut ca nu voi face fata. Chiar si acum am ceva dubii si cu tot saltul cantarului, sunt binevoitori care sugereaza ca nu ar fi laptele suficient, ca altfel de ce ar  suge atat de des si ar dormi asa putin? Caci da, Robert doarme putin. Foarte putin fata de cum mi-ar placea mie. Dimineata se trezeste la 7:00 si mai adoarme intre 11:00 si 12:00, timp petrecut in mare parte cu sanul in gura. O, si sa indraznesc cumva sa il scot!!! Situatia nu ar fi asa disperanta daca nu ar mai exista un copil obisnuit sa stea toata ziua prins de fusta mamei. Sunt zile cand toata activitatea mea se rezuma la linistirea copilului mic, asezarea lui in patut (nu, in alt loc decat patutul si bratele unui adult nu este deloc sigur. Cine are, stie....), ridicarea celui mare, care urla mai tare ca Niagara, in brate, desprinderea lui din acelesi brate, la nici doua minute, in protestele sonore ale amandurora, fiecare cu motivul sau, reluarea activitatii permanent in urletele unuia (ma consider tare norocoasa daca urla doar unul) si ma gandesc ca Sisif a fost mic copil pe langa mamicile cu doi-trei copii. Mai mult de trei nu pot nici sa gandesc, dar sa scriu?!? Dupa baita, cand cei mai multi copii adorm profund, macar pentru trei ore, al meu a inteles ca trebuie sa adoarma dupa trei-patru ore si iata-ma culcata pe pat pe la miezul noptii pentru a ma trezi, cu muuult noroc, pe la trei si apoi la patru si la cinci.....
O parte din orele nedormite le pun in carca colicilor dar totusi mi se par prea multe, iar eu am nevoie sa doarma! Sa pot sa merg la toaleta altfel decat in urlete, sa pot sa beau un ceai altfel decat pe deasupra capului lui, sa reusesc sa nu mai adorm fara sa mananc, fara dus, fara sa imi curat fata...
Tinut in brate se catara pe mine, ma prinde de tricou, isi propteste mainile in pieptul meu si impinge pana isi ridica corpul.
Nu mai plange la baita cu care il desfata in continuare domnul consort. Sta atat de relaxat si plange atat de puternic cand il scoate din apa ca imi vine sa ma intreb daca o fi plans vreodata sau e doar imaginatia mea.
Rade! Dar ce frumos rade!!! Ne urmareste cu privirea si ne cearta cand il luam din patut ca nu ne-am grabit la chemarile lui atat de dese.
Ieri a avut parte si de prima iesire in societate. S-a purtat exemplar, ca un bebelus bine crescut, dar asta asa, doar de ochii lumii. Cred ca a fost ziua in care a dormit cel mai mult din ultimele saptamani.
Eu sunt obosita. Ma transform usor, usor in zombie, incep sa bantui zi si noapte cu cate un copil in brate, dupa caz. Am mare grija sa nu planga cel mic caci se trezeste Du si atunci e cu adevarat problema, caci el vrea doar la mami. Robert ar sta si la tati cu conditia sa ii livreze ceea ce cauta cu gurita lui mica, la inceput discret ca, mai apoi, sa inceapa in stilul lui unic pe care am inceput sa il deosebesc din celelalte semnale sonore.
Este greu spre epuizant cand se intampla sa am astfel de zile, cand refuza sa doarma, si astfel de nopti cand ma plimb cu el in brate cu orele ca sa adoarma si sa il pot lasa in patut cu sanse de reusita. Dar cand se intampla sa prind trei ore legate de somn si ma trezesc dimineata cat de cat odihnita, iar Du este rezonabil si accepta sa se joace 15 minute singur sa ma pot ocupa de alimentatia celui mic, ma gandesc ca parca nu e chiar asa. Si cand vad zambetele copiilor, fetzele lor linistite cand mamica este langa ei, stiu ca asta este ceea ce mi-am dorit.

21 de luni

Se trezeste ca de obicei, de dimineata, inainte de 8:00. Si-a mancat fructele amestecate cu quinoa si a inceput sa urce toate masinile si tractoarele in pat. Du vreo ora ma lasa in sfarsit sa ii schimb scutecul si pijamaua timp in care tot imi spune: "teda, teda, teda". Mi se pare ca am mai auzit cuvantul dar neuronul meu de proaspata mamica refuza sa faca orice conexiune.
-Ce e teda, mami?
-Teda, repeta si imi arata spre bucatarie, inca suficient de calm.
-Bine. Sa te schimb si mergem sa imi arati.
Dar intre timp uita. Imi cere "buda dede" (bluza verde), imi spune ca "badi ud" (body), ii explic ca nu, ca mami abia l-a scos din sertar si deci e curat si uscat. Termin imbracatul si imi amintesc, sub amenintarile unui stomac complet gol, ca nu am mancat nimic moment in care ii propun sa mearga cu mine la bucatarie sa imi pun un sandwich. "Teda!", spune el cu ochii sclipind si eu, dintr-odata luminata, imi amintesc ca i-am servit si lui sandwich-uri cu branza fara cheag adusa de Mama Personala si pentru care am facut o pasiune amandoi.
Reusim sa ne intelegem in linii mari desi limbajul lui Du la cele 21 de luni este destul de colorat. Rezist cu greu in a le raspunde persoanelor care il copiaza sau care se amuza si detaliaza cum propriile odrasle la varsta asta vorbeau "atat" de clar!
A fost o luna grea ce a culminat cu lipsa mea de acasa pentru prima data si implicit adormitul cu o alta persoana. Si daca la somnul din timpul zilei a acceptat pana la urma sa adoarma, ei bine nu la fel s-a intamplat si seara. In prima seara a adormit cu doua ore mai tarziu decat de obicei (in cele mai multe seri imi cere el in jurul orei 20:30 sa il culc), printre suspine dupa ce a plans aproape tot timpul si doar in bratele consortului (Doamne, nu stiu cum a rezistat ca eu daca il auzeam atata timp plangand faceam cel putin depresie). M-a vizitat in fiecare zi la spital, mai putin cea petrecuta la TI, si desi despartirile erau destul de dureroase cred ca a fost cea mai inspirata alegere chiar daca am auzit comentarii despre cum chinuim noi copilul si ce bine i-ar fi daca nu m-ar mai vedea zilele acelea. Dar cand am vazut cum i se lumina fata doar cand ma vedea am facut super eforturi sa ma ridic si sa ma joc cu el, sa il tin in brate de unde nu mai voia sa se dea jos.
Aceeasi lumina i-a aparut in ochi in momentul in care s-a trezit si m-a vazut langa el, acasa. Si din acel moment s-a intors copilul meu caci din povestirile consortului si Mamei Lui cat timp am lipsit a fost cel mai cuminte copil. Se juca singur cea mai mare parte a zilei si tot ce mai face un copil cuminte ca eu nu stiu decat ce fac copiii mei.
Acum ne sperie, pe consort si pe mine, cu niste iesiri pe care inca nu stim cum sa le gestionam, ducandu-ne de multe ori la pragul rabdarii si asa zdruncinate de nesomn si de perioada de dupa nastere, in cazul meu. Inca incerc sa iau lucrurile calm, desi sotul imi spune ca nu e normal modul in care se comporta (oare cum o trebui sa se poarte un copil de 21 de luni cand se vede dintr-odata lipsit de o parte, mica, e drept, din atentia cu care era inconjurat pentru a fi normal?), ca ar trebui sa se obisnuiasca, ca cel mic are si el nevoie de atentie. Eu sunt de acord chiar daca de multe ori ma opresc pentru cateva secunde din alaptat pentru a da apa ceruta atat de insistent si chiar atunci sau pentru a scoate masina indesata chiar atunci in cine stie ce locuri greu accesibile manutelor mici. Si eu astept sa se schimbe cate ceva, dar pana atunci ce sa fac? Sa ii arat celui mare drumul spre o gelozie sigura prin interzicerea presupuselor lucruri ale fratelui lui? Am pus interdictie tuturor de a mai spune in fata mea ca nu stiu ce sticla/saltea de infasat/caciula etc e a lui Robert. Ieri a vrut biberonul cu ceai facut pentru caz de urgenta cat timp am lipsit si ramas nebaut de Robert. L-a baut Du tot chiar fara nici un indulcitor. Poate doar ca i s-a parut a-i fi interzis? Ca i s-a spus ca e al lui Robert? Si laptele muls si pus la sticla a ramas tot nebaut caci ne-am intors destul de repede si oare cine l-a servit? Du, evident sub privirile neincrezatoare ale consortului, sigur ca n-o sa ii placa. Dar i-a placut si planuiesc sa ii mai dau, doar timp sa am.
In rest este jucaus, ii place sa ma puna sa il prind, sau sa imi dea diverse parti ale corpului sa le "pap" ca apoi sa nu se mai opreasca din ras. Imediat ce lipseste orice activitate, se plictiseste si imi spune ca vrea la "bi" (bunica) ceea ce nu imi place asa ca m-am hotarat sa ii umplu cumva timpul. Pentru inceput am comandat ceva jucarii cu mai multe activitati si urmeaza sa ma mai inspir, sa vad ce se mai poate face cu un copil de aproape 2 ani cand afara e ger si ninge. Caci copilul meu a crescut. Nu se mai multumeste cu jucarii si activitati de bebelusi. Aste sunt bune acum pentru "Boba", caci da, boba nu este doar un carrier ci si numele celui de-al doilea copil al meu in varianta lui Du. Dar despre el intr-o postare viitoare cand timpul, oboseala si copiii imi vor permite.

20 de luni

Dimineata. Aleg hainele cu care urmeaza sa il imbrac si apoi ii spun sa vina sa schimbam pijamaua.
-Nu.
-Hai mami sa te schimb. O sa mergem afara si nu putem iesi in pijama. Uite, mamica si-a schimbat hainele deja. Hai, vino! Te rog frumos!
Se lasa cu greu induplecat. Si parca body-ul cu elefantei ii venea perfect saptamana trecuta. Si bluzita parca s-a mai scurtat. Oare am pus hainele la spalat la temperatura mai mare de 40 de grade?
Seara, dupa baie, cand ii pun alta pijama, observ acelasi lucru. Baietelul nostru a crescut, soptesc in urechea consortului dupa ce il adorm si il privesc cat de lung s-a facut in ultima vreme. Da, creste imi raspunde el privindu-l la randu-i cu mandrie. Si ne intrebam unul pe celalalt cum de-i al nostru si ce am facut sa il meritam.
Dar cea mai izbitoare schimbare este tot cea psihica. Nu inceteaza sa ma surprinda prin memoria pe care nu am crezut niciodata ca o are un copil atat de mic, sau prin sensibilitatea de care da dovada. Stie exact ce jucarii are si observa cand ii lipseste una. Vine sa ma ia dupa el ca sa il ajut sa o caute. Retine unde isi lasa jucariile si atunci cand le cere si eu nu le gasesc imi indica de cele mai multe ori locul unde se afla lucrul dorit. Cand plecam cu masina stie unde trebuie sa se afle fiecare tractor si daca nu il vede ma intreaba unde-i tractorul ala mic din curtea asta? Si trebuie sa gasesc explicatii multumitoare pentru fiecare intrebare in parte daca vrem o atmosfera cat de cat linistita.
Tot ce nu poate mami sa faca trebuie sa poata tati si daca cumva nu poate nici tati atunci sigur poate nenea, cuvant care nu stiu cum i-a aparut in vocabular dar care este foarte des folosit. Troctorul a fost luat de nenea sa ii dea papa, daca spun ca nu putem aprinde becul ziua imi raspunde ca poate nenea, deci trebuie sa vina! Daca dupa ce m-a facut sa ii schimb 100 de filmulete cu tractoare se da jos in sfarsit de la mine din brate si eu, epuizata, indraznesc sa opresc calculatorul, pai sigur se lasa cu o scena. Si explic si eu ca trebuie sa pape si tractoarele iar el, luminat la fata dintr-odata, zice: nenea! Deci tot nenea cel atotputernic ne scapa si din asta.
Atunci cand se tranteste peste mine fara a-i sesiza din timp intentia si ma loveste si eu tresar si ii spun ca ma doare vine imediat si mi se aseaza in brate tinandu-ma de gat, iar daca este ceva mai serios si vede (presupun) pe fata mea ca ma doare, incepe sa planga.
Ii este frica caini, de camioane si de zgomotele neasteptate in general.
Daca se murdareste sau doar se uda pe maini vine imediat sa imi arate si imi cere sa il sterg. Curatenia pare foarte importanta. Atunci cand aduce tati lemne si se intampla sa mai cada bucatele mici-mici-mici pe jos imediat aduce matura. Da, matura. Caci suntem in plina greva la folosirea eloectrocasnicelor. Dimineata numai ce ma vede ca scot fructele pentru a le pasa ca si incepe sa planga si imi cere sa il iau in brate unde, culmea, se linisteste si ma lasa sa pasez. M-am aventurat acum, de sarbatori, sa mai fac o prajutura, desi zisesem despre ultima ca este ultima cum tot zis ce vreo doua luni despre tot ce presupune efort ca e ultimul lucru pe care il fac inainte de nastere. Ei bine totul a trebuit facut manual, fara blender, fara mixer si fara orice ar face zgomot. Nu pare insa deranjat de surubelnita cu acumulatori a lui tati, care face un zgomot cel putin egal cu aparatele mai sus mentionate, pe care o cere insistent ca sa o foloseasca si el pe orice surub ii apare in cale...
Nu vrea sa auda de olita. Stie la ce foloseste, se aseaza pe ea pentru cel mult 10 secunde ca apoi sa se ridice subit si sa plece cine mai stie in ce directie?!? Caci este ca un titirez. Acum aici, acum acolo. Si cineva trebuie sa il urmeze caci nu vrea sa faca nimic singur. Eu ii fac fata din ce in ce mai greu intrebandu-ma pe la jumatatea zilei daca nu cumva o sa nasc azi, acum, daca voi rezista pana seara. Dar are si momente de respiro pe care le petrece, unde altundeva decat la mine in brate? Si ce daca se ofera tati sa il tina atat cat doreste el? Tot bratele mele sunt cele dorite, cerute sau reclamate. Ce daca mamica abia reuseste sa stea dreapta uneori, iar alteori nu stie cum sa mai mearga de la durerile resimtite in partea stanga a bazinului atat de tare incat piciorul din aceeasi parte refuza sa o mai asculte? O, nu! Ea trebuie sa alinte copilul atunci cand el doreste. Daca tot ea e cea care doreste liniste ca se poate si altfel... Si nu are voie nici sa se vaite caci baietelul este sensibil la tot ce o doare si tot la lipsa linistii ajungem. Dar totusi, momentele in care mi se cuibareste in brate imi sunt atat de dragi ca nimic altceva nu mai conteaza. Cand vad ochii luminosi ridicandu-se fericiti spre ai mei nu mai stiu decat ce mult il iubesc, ca nu vreau sa il aud niciodata plangand, ca nu vreau sa il vad nicicand nefericit.
Se plictiseste repede si trebuie mereu sa inventam jocuri noi, alte dealuri pe care sa urcam tractoarele, sa ne speriem mereu altfel cand spune el 'bau'. Este jucaus, vesel, bun. Si-i al nostru. Si il iubim. Si vrem sa il crestem dragoste si respect. Cu multa, multa dragoste.
Despre fratele lui ce va veni foarte curand in alta postare ca s-a facut deja tarziu si tot matinali am ramas chiar daca a mai trecut o luna.

19 luni

-Cati ani ai tu, mamico?
-Una.
-Bravo, mami, asa e! Ai un an. Dar, spune-mi, cine esti tu?
-.....
-Cum te striga mamica pe tine?
-Du.
-Bine, mami. Deci eu sunt mamica si tu esti DU, da?
Daaaa! Luna asta avem si o prescurtare a numelui. Una la care eu nu m-as fi gandit... Acum primesc raspuns cand intreb, complet nestiutoare, cine a lasat masina exact pe unde trec eu grabita, masina ce ma pune sa fac exercitii acrobatice pentru a-mi mentine pozitia bipeda. Mi se spune simplu: DU. Intreb cine mananca portocala si primesc acelasi raspuns: DU, urmat de ana, adica inca una, caci este cel mai mare pofticios din cati cunosc. Daca suntem in vizita si vrea ceva arata cu manuta si spune papa, de am ajuns sa imi fac si complexe ca cineva ar putea crede ca tin copilul nemancat.

Se exprima mult mai bine. A trecut si la povestiri iar taticul, cand se intoarce seara, trebuie sa asculte cum a vazut el nu-stiu-ce-tractor care facea po-po-po (poc-poc-poc), sau despre cainele care a facut am, am la el si s-a speriat si i-a fost ti (frica). Este in continuare la fel de sensibil si la orice scena de violenta (mai vede la tv in rarele cazuri cand este pornit) ii este frica. Intr-o dimineata se auzea un catel latrand la radio. Eu nici nu am bagat de seama dar el imi tot repeta am, am. A trebuit sa il asigur de nenumarate ori ca este un catel mic si nu vine la noi si copilul este in siguranta ca mamica este langa el si nu lasa pe nimeni sa ii faca nimic. Am fost in vizita la un var de-al lui Du, lovit la picior intr-unul din antrenamentele de fotbal si i-am povestit ce a patit acesta la picior. Ar fi inceput probabil sa planga daca nu il asiguram imediat ca nu il doare si ca o sa ii treaca. Eu nu am voie sa spun ca ma doare ceva caci imediat i se schimba dispozitia. Si exemplele pot continua dandu-ne mari batai de cap (mai ales sotului) caci nu gasim nici o cauza, iar sotul imi atrage atentia ca e prea sensibil si eu il "ajut", ca copilul nu stie sa se "apere" ci atunci cand alt copil ii ia jucaria el tipa dupa mami. Iar eu ii explic ca este prea mic acum pentru a trage concluzii si il intreb daca prefera un copil bataus si mai tarziu vrea sa ii vina toti vecinii sa ii bata in poarta cu diferite jalbe. El nu mai zice nimic pe moment, dar seara, cand copilul obosit vrea un lucru pe care noi nu reusim sa il intelegem si incepe sa se tranteasca pe jos caci el crede ca nu vrem sa ii indeplinim dorinta, mi se spune drept in fata: Esti prea indulgenta! Si eu iar incep sa ma gandesc: oare are dreptate?, ce sa fac?, cum sa fac altfel? Dar eu nu am de ce sa ma plang. Eu si Du ne intelegem foarte bine in general. Nici nu am visat vreodata ca un copil atat de mic poate intelege atat de multe doar explicandu-i. Caci noi explicam tot ce facem si ce vom face si rezultatele sunt surprinzatoare!
Zilele astea le-am petrecut mai mult pe afara fiind destul de cald. Va fi, sunt sigura, un urias ajutor caci de acum vrea sa colaboreze in executarea anumitor treburi gospodaresti: imprastie frunzele adunate de bunici, duce lemnele asezate tot de acestia pe unde crede el ca ar fi mai bine (si are destule idei), pe scurt vrea sa participe la tot ce se intampla si vaaaai, daca nu ii este permis (dar eu ii permit intotdeauna).
Cand il intreb dupa multe ore daca vrea sa mergem in casa imi raspunde aproape totdeauna clatinand din cap si daca insist imi spune un nu apasat. Trebuie sa dau dovada de multa diplomatie ca sa nu avem parte de o scena si sa reusim totusi sa ne mai si incalzim putin, in casa.
De prisos sa mai spun ca timpul meu este petrecut intreaga zi cu el. Este uneori obositor dar atat de frumos! Seara, dupa baita, cand il ridic pentru a-l imbraca in pijama, mi se aseaza in brate, asa, doar in scutec si nu ma lasa sa il imbrac. Isi tine mainile dupa gatul meu si isi cuibareste capsorul pe umarul meu iar uneori primesc si mici pupici. Il intreb daca ma lasa sa il imbrac si ma strange si mai tare pana cand, intr-un final imi spune singur: baca (imbraca). Cum sa nu te topesti?
Recunoaste tot mai multe animale si stie si cum "fac" unele din ele. Stie, de asemenea, care masinuta este verde, imi spune care este gecuta sau bluzita verde dar atat. Daca il intreb despre alte culori ma ignora. Ca stie care sunt hainutele lui nu este o surpriza, dar vazandu-ma ca imi pun o haina mai groasa de-a sotului imediat a reactionat: tati!
Eu incerc sa nu las timpul sa treaca fara sa ma bucur de toate aceste lucruri, poate mici, dar atat de frumoase si unice! Si desi ma simt de multe ori obosita, suparata sau poate singura toate astea sunt imediat uitate cand vad bucuria sincera din ochii lui cand imi cere sa il gasesc, sau sa jucam "bau-bau", sau rasetele lui puternice cand imi intinde piciorul sa il "pap", sau atunci cand se trezeste si ma descopera langa el cuvantul spus cu atata dragoste: maaamiiiii! Si eu ii raspund ca sunt acolo pentru el si ca mamica il iubeste mult! Foarte mult!

18 luni

Nu stiu ce noutati ar fi de notat in aceasta luna. Poate pentru ca nu sunt s-au nu le-am vazut eu caci pentru mine lunile trec din ce in ce mai greu.
Este mult mai interesat de jocurile cu copii si abia pot sa il iau de la acestia pentru diversele activitati gen mancat, schimbat, dormit, incalzit mainile pentru cinci minute.
Nu am mai incercat nici un aliment nou, doar combinatii noi (ex: cartof cu dovlecel sub forma de piure).
Sunt in continuare uimita de felul in care incearca sa reproduca orice cuvant nou. In mod propriu, se intelege, cu putine sunete. Sunt sunete pe care le spune individual dar nu in cuvinte cum ar fi: c,r chiar si l, iar cel mai des folosite: p, t, b pe langa toate vocalele caci la acestea nu are probleme. Asa ca sunt pusa de nenumarate ori pe zi sa pun "babiba" (bateriile) inapoi in masinuta ce mai apoi este trantita de parchet pana ce acestea sar din nou, pusa sa scot mingile din cele mai obscure locuri puse acolo special pentru acest scop, sa desfac si sa pun iar diverse capace, sa pun si sa iau "bobul" (dopul) sticlei, sa pun si sa golesc apa din canuta lui etc. Imi cere mar pentru a lua de doua ori din el si apoi il arunca si la cinci minute cand imi iau si eu unul, vine repede-repede si mi-l cere, mananca putin si mi-l inapoiaza.
Cu toata prudenta de care pare sa dea dovada astazi a cazut capatand cel mai mare cucui in frunte pe care l-a avut. A varsat lacrimi multe si amare dar nu pentru mult timp desi nu i-am distras cu nimic atentia, explicandu-mi cum a cazut si corpul ascutit de care s-a lovit (era un fel de pâră) asteptand probabil sa cert/bat corpul respectiv cum i s-a mai aratat desi am insistat sa nu, la fel cum i se distrage sistematic atentia atunci cand se loveste (ultima data cu o felie de cozonac, spre stupoarea mea). Ca o paranteza: nu reusesc sa inteleg cum, desi nu primesc ajutor in cresterea copilului gen luat copil cateva ore (macar una) de pe capul mamei , unora li se pare normal sa intervina atunci cand copilul scanceste ca nu poate (din nerabdare) sa intoarca un carut la care impinge desi eu sunt la un pas si nu intervin, ca vreau sa gaseasca el solutia si nu sa astepte intotdeauna ajutor. Ajutor pe care il cere atunci cand constata ca chiar nu poate sa realizeze ceea ce vrea. Sau cum poate veni cineva sa-ti cheme propriul copil din brate atunci cand, din diverse motive plange. Pot doar sa inteleg ca persoana respectiva ma considera incapabila, nu?
Astept, in zadar pana acum, momentul cand piticul meu va avea placerea sa se aseze si la olita, pana acum orice incercari de a-l tine macar doua minute soldandu-se cu multe urlete. Stie cand face "tata" caci il vad si il intreb ce face si el imi raspunde senin: "tata". Cand ii asez scutecele vine la mine razand si cu manuta indreptata spre ele spune iarasi: "tata". Si eu ii raspund ca da si ii explic ca el este baietel mare si ca ar trebui sa foloseasca olita caci acesta este scopul in care a fost cumparata acum muuuult timp, nu ca sa ne jucam cu ea, iar el nu si nu, ca el vrea tot in scutec. Si atunci ce sa fac? Curat 3-4 scutece pe zi caci da, face multe probleme si din nefericire pentru mine am achizitionat o hartie de protectie incomparabila cu cea ultra avuta pana acum si astfel am terminat vreo 1500 de ml de vanish in nici doua saptamani.
Iarasi ma uimeste modul in care reproduce seara diverse intamplari din timpul zilei sau cu o zi in urma. Ii povesteste tatalui ceea ce a facut (cu translator, da?), cu cine s-a mai jucat ("edi"-eric si "dadi"-david sunt noii lui prieteni), ce masina mare a mai vazut, sau ce a mai facut nu stiu ce tractor. A retinut o stire auzita intr-o seara anterioara la tv despre o persoana muscata de un caine. El se teme de caini si tatal lui, avand un moment deloc inspirat, a inceput sa ii explice ce pot face acestia. L-am ntrerupt repede dar nu suficient caci el a fost foarte impresionat si seara urmatoare cand consortul a pornit televizorul copilul a inceput sa povesteasca despre caine (am-am) si respectiva tanti.
Nu pot face nimic ce nu il implica cat timp este treaz si cum doarme dimineata pana doar la 6:30 maxim 7:00, iar la amiaza de la 13:30 pana la 15:00 (15:30 in cazuri fericite) si candva in acest timp trebuie sa mananc si eu ceva, nu pot decat sa ma asez pe parchet, cu farfuria in brate servindu-mi mancarea direct de acolo. Incerc sa ii pregatesc lui masa atunci cand doarme, mai putin cea de dimineata pe care o pregatesc printre tipete, urlete si alinari in bratele mamei.
Cam aceasta ar fi luna 18.
Eu? Eu ma intreb cum o sa ajung maine la salon la epilat caci TREBUIE, programarea mea fiind neinspirat facuta in timpul somnului piticului. Neinspirat caci trebuie sa il iau cu mine. Ma intreb daca mai rezist si pana cand, daca gasesc un umar pe care sa plang/ma plang caci mi se pare ca nu mai pot. Ma simt obosita, sfarsita, nervoasa si tip la copil, il cert pentru ca apoi sa imi para rau, sa imi spun ca nu trebuia, ca el e doar un copil iar persoana cu "minte" sunt eu... Ma simt tot mai izolata, mai rupta de lume si de prieteni si tot ce astept este sa treaca timpul. Si cand ma intreb pentru ce sa treaca nu imi pot raspunde. Doar sa treaca...

17 luni

Iar sunt in urma. Iar a trecut timpul fara sa imi dau seama cum, caci de o perioada timpul meu trece fara sa vad pe unde si aproape tot este dedicat piticului. Care pitic este tot nemultumit. El tot mai vrea ceva, tot mai intinde mana (si nervii mei) dupa altceva, tot mai cere cate o plimbare dupa multe altele si eu, epuizata, incerc sa satisfac, in masura in care pot, toate aceste doleante exprimate pe un ton deloc dispus la negocieri.
Incearca sa spuna tot mai multe cuvinte si intampinam multe neintelegeri la capitolul asta el numind in acelasi fel mai multe lucruri, ceea ce provoaca multe frustrari atunci cand insista si insista si eu nu reusesc sa inteleg suficient de repede. Caci da, aproape tot ce face este in cea mai mare graba. Alearga tot mai mult si mai repede (spre nefericirea mea caci il vad in minte aproape mereu pe jos cu gurita lovita). A inceput sa fie tot mai independent departandu-se tot mai mult si mai des de mine, totusi cu aruncaturi de priviri in urma sa fie sigur ca il urmez.
Ii plac animalele foarte mult. Alearga ratustele (pe care le chiama ma) bunicilor, a incercat si cu gainile dar sunt prea rapide pentru el, pisica vecinilor este de-asemenea vanata cum ii vede picioarele plimbandu-se prin ograda noastra si este numita pitha (th-ul englezesc). Cainii cred ca mai degraba il sperie. Sau poate doar cand latra caci ma pune sa il duc acolo unde stie ca este cate unul spunandu-mi am, am unde vrea sa il tin mult timp sa se uite la el.
Cand trec masini mai mari pe strada alearga repede sa se prinda de piciorul meu pana considera ca a trecut pericolul cand alearga la poarta sa se uite in urma lor. Face diferenta intre ma(re) si mi(c). Stie cand un ta (tractor si uneori cartof) este mare sau mic, iar in una din zile, catarandu-se pe un lemn, a inceput sa exclame, plin de importanta: maaaa.
Am remarcat ca este atent la detalii si repere. In weekend, mergand la fratele personal i-am spus ca mergem la Eric (copilul lui cel mic, doar cu cateva luni mai mare decat piticul nostru). Ceea ce am omis sa ii spunem a fost ca mergem intai la bunica si ne-a si taxat. Cand a vazut ca trecem de straduta pe care trebuia sa mergem la Eric a inceput sa strige: Edi, Edi si sa arate spre straduta. Nu am stiut/crezut ca stie si pot spune ca a fost surpriza zilei.
A inceput sa ne ajute si in gospodarie. In una din seri domnul sot era la vanatoarea a doua muste. Inarmat cu un prosop, a reusit sa le doboare dupa care a calcat cu papucul pe ele. Copilul, nescapandu-l din ochi, a vazut ce face si dupa ce tatal lui a lasat neglijent prosopul pe un scaun, l-a capturat piticul si a inceput sa doboare muste imaginare si sa le calce cu piciorul, dar cu ce exclamatii de placere. Tot astfel intr-una din rarele seri cand ne bucuram de prezenta sus-numitului tatic, acesta aprindea focul si copilul s-a oferit sa il ajute. Intamplarea s-a soldat cu manutele pline de carbuni plus bluzita de pe el. Operatiunea s-a repetat si a doua seara, spre disperarea mea, si mi-am amenintat barbatul ca daca nu va fi atent o sa aiba niste hainute de curatat si zau daca stiu cum o sa se descurce. Rezultatul? O alta bluza "neagra" pe care m-am chinuit tot eu sa o curat, evident!
Mancaruri noi nu prea avem de notat. Am incercat pilaful cu ciuperci unde am notat un succes. Am luat si quinoa pe care am amestecat-o cu fructele de dimineata. Prima dimineata s-a cerut supliment. A doua dimineata am fost prudenta si am marit cantitatea fiind convinsa ca o sa am si eu o portie. Nu mi-a ramas nimic. De atunci avem portie marita de pasat, fiert si ce s-o mai putea face la ore prea matinale pentru gustul meu. Pentru ca eu adorm de cele mai multe ori dupa miezul noptii, pentru ca mie imi mai trebuie ceva ore in plus ca sa fac tot ce vreau. Ziua nu reusesc sa dorm aproape niciodata si desi piticul doarme noaptea destul de bine, ei bine iata: se trezeste din cand in cand (la 3-4 nopti, poate) si il aud de undeva de la mijlocul patului biebe-biebe-bebeee hotarat si insistent, tragand de bluza pijamalei mele proaspat achizitionata. Ce vrea? Ce sa vrea?!! Sa ridic bluza ca sa isi culce (tranteasca) el capsorul peste abdomenul meu bombat. Nu se poate negocia decat cu riscul trezirii inclusiv a vecinilor. Si credeti cumva ca 'celalalt' este mai intelegator? Ei bine, nu. Pune de o partida de fotbal cum stie el mai bine. Nu stiu ce-o mai fi de bietele mele organe. Seara nu putem adormi fara sa il pupam pe "bebe". Si de curand a descoperit ca in urma saruturilor umede ramane apa.  Asa ca a cerut prosop si dupa pupicul pe care il face cat se poate de umed incepe curatarea locului... Eu mai suport inca... E drept ca de cele mai multe ori ne distram cu totii atat de bine incat nu mai realizez neajunsurile daca acestea exista.

E frumos sa cresti un copil. Dar doi?

30

Astazi s-a intamplat. De acum varsta mea incepe cu 3. Nu stiu si nu pot spune exact cum a trecut.
Cateva felicitari pe mail, foarte putine prin telefon (voi mai primi probabil maine cand cei intarziati vor vedea data din calendar) si mai putine prin viu grai.
O zi obisnuita cu pregatirea micului dejun pentru micul print, cu spalat pe jos imediat dupa caci micul print, lasat in grija tatalui, o proiectat o perna exact in ceasca cu lapte, cu plimbarea copilului, ce mai, rutina. Nici nu imi dau seama de cand subiectul principal este altcineva si nu eu. Chiar si de ziua MEA. Nu am avut petrecere. Nici nu aveam cum, ultimele doua zile petrecandu-le mai mult zacand (sotul mai mult decat mine. As fi zacut si eu dar cineva trebuie sa alerge si dupa copil), din cauza unei viroze ce a afectat toata familia. Cel mai bine a rezistat piticul. Noi inca nu suntem refacuti, eu am capatat si o tuse foarte suparatoare pe langa niste dureri abdominale pe care nu stiu cui sa le atribui. Saptamana viitoare am programare la medicul ginecolog si vom vedea.
Deci 30. Nu imi dau seama cum au trecut. Mi se pare ca i se intampla altei persoane iar eu sunt doar spectator. Nu mai stiu sa povestesc despre mine. In anul care a trecut am uitat. Lucruri ce mi se pareau absolut necesare ma fac sa zambesc acum cand le realizez lipsa. Plec de acasa preocupata mai mult si mai mult sa nu uit nici unul din lucrurile necesare copilului si ma trezesc pe drum ca abia mi-am pus putin ruj pe buze, in cea mai mare graba, ca am trecut cu peria de doua ori peste parul inca nevopsit uitand sa mai arunc oglinzii o ultima privire de control, sau aruncand o privire fugara tinutei sa vad daca nu cumva mi-am pus colantii verzi, tricoul roz si geanta rosie. Si ce-mi pasa mie ca parul meu mai arata si cateva fire albe? Sau ca tinuta mea nu este tot timpul perfecta cum era odata? Sau ca machiajul se rezuma de cele mai multe dati la un simplu fond de ten si putin ruj? Atata timp cat copilul meu zambeste fericit si eu sunt fericita. Caci asta a fost dorinta mea din ultimul an: copilului meu sa nu ii lipseasca nimic si mai ales sa se bucure de toata dragostea si atentia parintilor lui. Si cred ca in mare parte am reusit. Cel mai frumos cadou a fost zambetul lui de dimineata cand s-a trezit si a vazut ca tatal lui este prezent, exclamatiile lui pline de fericire: tatiii!, maamiii!, tati!
Ce as mai putea spune?!? Nu simt trecerea ultimului an. Poate nu am avut timp sa imi dau seama ca a trecut. Poate sunt prea tare afectata de raceala si nu constientizez, nu imi dau seama de ce trebuie sa mi se para altfel (dupa intrebarile cunoscutilor) la 30.
A trecut. A fost poate cea mai linistita si naturala zi de 25 septembrie din ultimii ani.

16 luni

O luna grea cu 8 maselute ce au vrut sa iasa aproape in acelasi timp, cu zile in dispozitie nu tocmai buna- rezultatele aparitiei maselutelor (zic eu), cu doua-trei scutece schimbate pe zi cu probleme (dar ce fel de probleme?!?) si marea parte la 10 minute dupa schimbarea precedenta, cu o viroza (a mea) ce inca nu vrea sa imi dea pace si cu o plecare de cateva ore fara "el" soldata mai apoi cu nedezlipirea de langa mamica si strigarea ei la nici 5 minute dupa inregistrarea lipsei fara importanta jucariilor fluturate prin fata-i.
Am inregistrat multe schimbari. Si daca dintii au provocat dispozitii de-a dreptul proaste in unele zile si schimbatul scutecelor mai des decat ar fi pe placul meu, ei bine in ceea ce priveste apetitul nu a provocat mari schimbari. Nu conteaza ca tocmai a terminat micul dejun cu o cantitate maaare de fructe. Daca deschid frigiderul (si il deschid putin si in cea mai mare graba) si se vede acolo ceva cu coaja verde si miez rosu, pai se aude doar pepe, pepe, pepe pana cand primeste. Daca nu, imediat ce iese afara cere INSISTENT pa, pa, pa (para sau pruna, dupa caz). Oh, nu, eu nu pot rontai nici macar un covrig fara sa vina sa ceara papa, deci mare atentie ce mananci mami! Mancarurile refuzate au ramas aceleasi. Am mai facut o incercare cu ficatul soldata cu acelasi mare esec, deci renuntam. Oul este in continuare ignorat si acceptat doar in galuste, supe sau diverse salate. Nici pestele nu pare a fi foarte agreat si nici branza. In rest mancare sa fie. Refuza foarte putine feluri si din motive intemeiate. De exemplu: intr-o seara in frigiderul familiei nu se mai gasea nici un iaurt si nesimtindu-ma foarte in forma pentru a prepara ceva, am incercat cu un borcanel de legume de la Hipp, unul mic, de la patru luni, deci usor. A fost intampinat cu refuz chiar daca, in general ar vrea sa manance din magazin cand este de fata la achizitie. Fructe cere tot mai des, nu conteaza ora si pe cele mai multe le si numeste. Astfel ma trage intr-una din zile de mana tot spunand pipe. 
-Bine mami dar ce sunt alea?
-Pipe, pipe.... Foarte insistent ma duce la frigider (eram afara).
Bine, mamico, ce vrei sa iti dau?
-Pipe.
Da. Bine. Incerc cu un biscuit. Il ia, musca de doua ori si il arunca, dar nu a mai cerut altceva. A doua zi, la vecina in vizita. Aceasta tocmai pregatea compot de struguri si pe masa ei se gaseau ladite cu struguri, evident, in fata carora baietelul a inceput sa strige: pipe, pipe, uitandu-se la mine ca si cand mi-ar spune: 'vezi ce am cerut?'.
Vrea plimbari tot mai dese si ma intreaba de fiecare vecin si trebuie sa ii raspund. Si daca intr-o perioada mi se parea ca prefera sa se joace singur, ei bine lucrurile s-au schimbat radical. Acum parasim copiii in urlete si suspine si cu promisiuni ca vom reveni, promisiuni ce nu se uita caci piticul se urca singur in carut si imi arata directia pe unde vrea sa il duc. Si ce sa fac? Il duc.
Somnul este alt domeniu pe unde a trebuit sa mai umblam. Observasem de ceva timp ca la somnul de dupa amiaza adormea foarte greu. La fel si seara, de cele mai multe ori adormeam in acelasi timp, deci se impuneau ceva schimbari. Si asa am pregatit trecerea la un singur somn. Intr-o zi, cand s-a trezit mai tarziu, am amanat ora somnului pana spre 13:00. A adormit repede dar nu a dormit prea mult (aproximativ o ora si jumatate) dar a rezistat eroic pana seara, fara semne de oboseala prea mari, in care seara a adormit in maxim 10 minute dupa o baie facuta la foc automat. Au mai fost si zile in care a dormit de doua ori dar cel mai bine este cand doarme o data cel putin doua ore.
Alta problema a fost lipsa noastra, a mea si a consortului, cateva ore (nu multe), intr-una din zile, cand, prea obosita fiind am zis ca am nevoie de relaxare. Si m-am relaxat, nu asa cum as fi dorit, intr-un bazin cu apa termala a carui plaja era extrem de mica si foarte aglomerata (bazinul respectiv se gaseste in interiorul unei paduri, un loc foarte frumos, dar al carui drum este greu de strabatut din cauza multor corturi asezate pe margine a caror toaleta nu am reusit sa o vad niciunde si deci nasurile sensibile de gravide nu au ce sa caute in zona) facandu-l pe domnul meu sa decreteze scurt: schimbam planul, ci intr-un bazin cu apa obisnuita si rece dar totusi curata. Asta ca sa nu mai plang dupa apa termala ce se zarea curata ca lacrima. La intoarcere am zarit fericirea asternandu-se pe chipul piticului dar nu m-am gandit nici o clipa ce va insemna pentru mine acea lipsa de cateva ore. Am remarcat ca ma striga neobisnuit de des inca din acea seara, ca pana am schimbat o lenjerie a venit de trei ori la mine de afara, dar mi-am zis ca trece. A doua zi, cand am vrut 15 minute sa beau si eu cafeaua, a stat mai mult pe scara strigandu-ma, de-am iesit in 5 minute si de cate ori lipseam rezultatul era acelasi: mami, mami, mami chiar daca se afla in insasi grija printului printilor. Si de atunci asa ne petrecem vremea: deschid usa sa iau sau sa pun ceva afara-se lasa imediat cu strigate si urlete ca mamica paraseste baietelul. Si mamica explica iar si iar ca nu pleaca fara baiat niciunde. Plec de afara sa mestec de doua ori in supa-paraseste imediat locul de joaca si in cea mai mare viteza, urca scarile strigandu-ma. Ma striga si noaptea si ziua si nu stiu ce sa mai fac si cum sa mai fac sa fie bine caci eu sunt ametita de viroza, cu ameteli de la tensiunea si mai mica decat mica, asa cum era pana la sarcina, ma simt epuizata de cele 24 de ore din tot atatea in care trebuie sa raspund, sa explic, sa linistesc si obosita caci timpul meu de odihna si-asa scurt, s-a redus considerabil de cand piticul a trecut la un singur somn.

Dar atunci cand vad fata mica luminandu-se la vederea mea, sau a tatalui lui, sau atunci cand primeste o masinuta noua, sau pur si simplu cand cere ceva si primeste toate astea sunt demult uitate si totul pare dintr-o alta lume, caci da, zambetul lui ne face si pe noi fericiti iar fericirea lui ne face sa ne topim!
Si ce daca schimb mai mult cu unul, doua, trei scutece pe zi decat de obicei? Va veni o vreme cand voi uita ca am schimbat sau sters vreodata. Si ce daca ma trezeste noaptea, poate doar sa se asigure ca mai sunt acolo? Nu peste mult timp nu ii voi mai simti trupsorul mic langa mine caci va vrea sa doarma singur. Si ce daca ma striga toata ziua? Imi place sa ii aud glasciorul luind diferite tonalitati cand striga intrebator caci nu stie unde sunt sau atunci cand ma vede si are acel ton 'descoperitor'. Va fi poate o vreme in care il voi auzi doar la telefon si voi inventa motive sa il pot suna si auzi.
Imi doresc doar sa stiu sa ma bucur (si ma bucur) de acest timp in care il am doar pentru mine si eu sunt totul pentru el, cand ma iubeste dezinteresat si sunt cea mai importanta persoana pentru el. Si ii spun in fiecare zi ca mami il iubeste foarte mult si mamica e fericita ca are asa un baietel si il intreb la randul meu daca si el ma iubeste. Si zilele trecute mi-a raspuns: be, deci ma iubeste! Cum sa nu existe fericire???

15 luni

Cu intarziere, dar ce sa fac daca seara nu mai adorm eu copilul ci copilul adoarme doi adulti, ziua nu reusesc sa gasesc butonul 'on' al computerului caci timpul lipseste cu desavarsire... ce mai, traversam cea mai agitata perioada din viata noastra de familie. Si acum, in loc sa ma apuc sa scriu imediat ce copilul mi-a dat verde (doarme) eu ma afund adanc in blogosfera mamiceasca sa vad ce am pierdut, ce s-a mai scris, ce s-a mai dezbatut si presimt ca raman cu postarea neterminata......

Asadar,
Mi se pare ca a trecut nu o luna ci macar trei, caci sau eu nu am fost atenta, sau copilul a inceput sa creasca intr-o luna cat pana acum in trei. Limbajul este cel ce ma surprinde cel mai mult. Fiecare zi explodeaza in capul nostru cu noi cuvinte al caror sens ma chinui sa il descifrez, caci binenteles ca D vorbeste codat ca majoritatea copilasilor icepatori in arta vorbirii. Astfel urechile mele au auzit cel mai dulce si mai frumos si mai poruncitor ma-mi, dar si cel mai dulce si mai frumos si mai suav ta-ti. Stie cum se numesc vecinii si ii si striga: dade (dode), didi (gigi), ani si mai ales fetita vecinilor de 7 ani de care s-a indragosit si care este intampinata cu chiote de bucurie emi. Tati este tati doar cand este aproape caci strigat de la distanta este dadi sau adi. Atunci cand reuseste sa imi sustraga telefonul il deschide si il pune la ureche strigand in el: a-di exact asa cum a auzit la mine. In rest mingea este midea, buba este biba, painea-pipa, pepene-pepa, cumva, nu pot sa reproduc, este numit si marul, roaba-boaba. Incearca sa reproduca tot ceea ce aude. Spune si 'buni' dar iarasi nu pot reproduce iar vacuta nu este 'muuu' cum ar fi de asteptat ci miii. Puii sunt pii-pii si te-dy, pronuntat impecabil, este catelul vcinilor. Pare usor shsh-it caci intrebat ce face imi raspunde ceva de genul: ashshshash. De nedescifrat inca. Imi raspunde intotdeauna cand nu este in raza mea vizuala si il strig.

Ca alimentatie nu am avut parte de multe noutati. Isi arata in continuare pasiunea pentru fructe: nu putem trece pe langa pomi fara a cere insistent fructe din el. Inelege totusi cand ii spun ca astea nu-s coapte si trebuie sa mai asteptam. Ma ia de mana si ma duce acolo unde stie ca este zmeura, sau prune, sau, mai recentele pere. Cere in continuare visine cand ajungem langa visin chiar daca ii explic mereu ca nu mai sunt. Cum vede mere nu mai conteaza ca nu sunt de sezon si deci nu sunt coapte. El vrea. Si mare atentie cand se deschide frigiderul. Daca cumva ochisorii ageri au observat vreo punguta cu fructe (de preferinta piersici sau pepene) sau paharelele cu iaurt merge pana la a se tranti pe jos numai sa primeasca. A mai primit si acum 30 de minute? Nu conteaza. Asta a fost demult. Lui sa i se dea. Si nu cumva sa ramana borcanul su castraveti acri, din care mamica insarcinata mai serveste uneori, la vedere caci locul este apoi cercetat intreaga zi: oare chiar a disparut? nu mai apare? chiar nu imi da? Cere insistent tot ceea ce ne vede pe noi servind, dar nu deschide gurita pur si simplu, asa dintr-odata, nu, mai intai ia foarte putin, ca si cand ar vrea sa guste, sa vada daca ii place si abia apoi mananca.

Este tot mai independent. Daca luna trecuta nu se departa de mine mai mult de 10 metri si doar cu conditia sa ma vada, ei bine acum a fugarit o pisica aproape toata gradina, fara teama, uitandu-se foarte rar daca il urmeaza cineva. Si pe strada imi da drumul la mana tot mai des aratand teama doar la zgomatele puternice.
Luna aceasta am mai avut o premiera. Mamica si taticu' au plecat pentru prima data in 15 luni la petrecere. Baietelul a adormit prima data fara mamica. Si se pare ca nu a dormit prea bine, caci la intoarcere l-am gasit treaz, in hainele de zi refuzand sa se lase schimbat. Cand ne-a vazut s-a ridicat imediat si a sarit in bratele consortului de unde nu s-a mai dat dus decat cand, scapata de rochita de seara, l-am chemat la mine. A cerut sa suga, ceea ce nu mai facuse de un timp si apoi s-a asezat peste mine cum statea atunci cand era bebelus si am crezut ca a adormit de cuminte si nemiscat ce era. Si pe timpul noptii isi trecea din cand in cand mana prin parul meu sa se asigure ca sunt langa el. Acum planuim sa plecam o zi la strand si inca ne gandim daca cu copil sau fara. Ce pot sa zic? Cred ca mi-ar place si fara, doar eu si domnul consort, singuri, doar noi, asa cum nu am mai fost de mult timp... De 15 luni de cand avem acest copil minunat care ni se pare ca e cel mai frumos, cel mai cuminte, cel mai inteligent, cel mai... Si pe care il iubim tot mai mult...

14 luni

Da mamico, de ce plangi? Ce vrei tu, mami la ora asta?
Titi- aud glasul plangaret spunand. Mi se parea ca nu a trecut nici o ora de la ultima trezire dar m-am inselat. Tercuse exact o ora. Dupa 0:00, 1:00 si 2:00, acum, la 3:00 cerea iar. Si din nou la 7:00 si 8:00.
Bine mami, iti mai da mamica odata tzitzi, dar apoi poate pana dimineata nu te mai trezesti ca mamica se simte rau si e obosita...
Titi se aude din nou.....
Ma conformez.
Asta a fost in urma cu 4 nopti. Ultimele doua au fost de vis, fara supt, fara treziri, doar cele doua treziri matinale la 7:00 si 8:00. Mai mult decat rezonabil! A inceput sa imi ceara cescuta din care stie ca primeste lapte. Nu i-am mai oferit sanul fara sa ceara precis si surpriza, cere sa suga destul de rar. A adormit chiar, desi eram sigura ca nu, fara sa suga. Uneori chiar si seara, ceea ce a fost o surpriza si mai mare. Au fost zile cand s-a multumit sa suga doar la somnul de dupa-amiaza. Nu i-am refuzat sanul pentru ca nu pot sa il vad ca plange cand stiu ca pot sa ii ofer ceea ce doreste, dar cumva, nu stiu cum, lucrurile merg de la sine. Nu stiu daca este bine sau rau. Stiu doar ca in prima seara cand nu a cerut sa suga am suferit groaznic si daca ar fi schitat si cel mai mic gest nu as mai fi asteptat nici o secunda. Mi-am retinut cu greu lacrimile si mult timp dupa ce el a adormit am stat si am jelit in liniste si doar dimineata cand a cerut din nou mi-am mai adunat bucatelele de suflet imprastiate care incotro.
Tot in domeniul diversificarii pot spune ca iarasi am avut o luna de vis cu multe fructe din gradina proprie sau a bunicilor la care ne-am abonat fara rusine. Piticul a servit capsuni, cu prudenta, e adevarat, dar fara incidente, cirese la inceput jumatati iar apoi pasate caci nu putea sa le mestece si le-a inghitit asa, a primit si cateva bobite de zmeura si inca ma mai gandesc daca ii dau coacaze. In curand vom avea dovlecei de la buni din gradina, fasole verde de la noi, castraveti, rosii si alte minunatii si vom putea servi si pui crescuti la fratele personal doar cu graunte. Nu cred ca ma incadrez neaparat in curentul bio dar atunci cand locul unde am feliat un castravete a ramas verde ma cred indreptatita sa studiez mai atent ce mananc si mai ales ce dau copilului. Si in felul acesta in gradina care anul trecut producea niste trifoi nefolositor pentru noi (nu m-am vazut niciodata agricultoare, nici acum nu ma consider, dar...) acum cresc cei mai frumosi morcovi, cea mai frumoasa ceapa, cartofi, patrunjel, rosii, castraveti etc. din dorinta de a nu mai avea atatea intrebari cu privire la alimentatia copilului. Deci la acest capitol am progresat toti... Vrea sa incerce tot ceea ce mancam noi. A cerut pui cu maioneza de usturoi si i-am dat convinsa fiind ca n-o sa ii placa, dar m-am inselat caci a mai cerut si nu doar de cateva ori. Nu ii place branza simpla desi cu mamaliga si smantana pare sa fie desert. In continuare e la mare cautare piureul de legume in care ii mai amestec din cand in cand oul atunci cand il refuza caci nici acesta nu ii place in mod deosebit.
Ne intelegem cel mai bine tot prin semne desi vorbeste mult dar fara sa pot intelege mare lucru. A inceput sa spuna asss-ta, catelul vecinilor este de-dy (tedy), cere tot prin de-i, dar cel mai mult intinde manuta spre ceea ce doreste. Atunci cand vrea sa strige pe cineva se foloseste de diverse vocale spuse pe un ton mai ridicat. Altfel cuvintele inteligibile sunt putine.
Desi ii place foarte mult compania, prefera sa se joace de cele mai multe ori singur. Jucariile nu prezinta un interes prea mare decat atunci cand sunt noi si pentru scurt timp.
Ii place mult de tot sa il alintam el insusi luind initiativa daruindu-ne saruturi umede sau prinzindu-se strans cu manutele de noi si odihnindu-si capul pe umarul nostru.
Ce mai, este o minune de baiat si ne intrebam, eu si consortul, cum de-i al nostru. Cum de l-am meritat?
Pentru mine in aceasta luna provocarea suprema este schimbatul copilului mai ales dimineata, gasitul unui aliment pe care sa il pot gati si manca (o perioada a fost cartoful fiert dar s-a terminat prietenia dintre noi. Ma mai inteleg cat de cat cu lactatele.). In rest ma lupt sa supravietuiesc, ma intreb cum sa mai fac rost de niste rabdare, cum sa fac sa reduc starile de rau si greturile si cum as putea beneficia mai mult de ajutorul consortului. Toate par imposibile pentru moment.... Dar se spune ca toate trec, deci rabdare... adica ceea ce nu prea mai am. Unde s-o gasi???

La treisprezece luni

A inceput sa fie tot mai independent. Atunci cand apare un obstacol ce mi se pare periculos pentru pozitia lui verticala si incerc sa ii iau manuta clatina din cap si misca mana in semn de nu. Clatinat ce il foloseste tot mai des insotit de nu-ul facut cu manuta. Vine spre mine si imi spune de-i, de-i, de-i (da-mi), iar eu spun ca nu-i mai dau nimic, el sa imi dea mie un pupic. Clatina din cap si se face ca pleaca in directia opusa. Eu insist "hai, pup-o pe mamica, te rog". Se lasa induplecat, vine si depune un sarut umed, zambeste strengareste si pleaca mai departe. Cand vrea apa imi arata cana. Daca mananc si el este prin apropiere vine si bate din palme spunand deja foarte des folositul de-i. Si ii dau caci am grija sa nu mananc de fata cu el ceea ce nu are voie desi la capitolul hrana a evoluat foarte mult. Atunci cand ii este somn vine sa il iau in brate, pune capul pe umarul meu, cu degetul in gurita si sta asa, nemiscat si daca nu actionez repede (dezbracat, asezat in pat, dat tzitzi) se enerveaza si plange certandu-ma, obicei pe care il are inca de cand era mic-micut. A invatat sa sufle in papadii, imi aduce flori sa le miros dupa care vrea sa le manance desi marea lui pasiune a ramas cartonul. Cum prinde un ambalaj se aseaza jos si incepe sa il roada. Si vai mie daca il intrerup!
Vorbeste mult dar foarte rar reusesc sa inteleg ceva. In afara de mama, tata, baba, papa, il aud toata ziua zicand taca-taca dar inca nu m-am prins ce inseamna. Repeta tot mai mult dupa mine. Isi trage palaria sau sapcuta de pe cap iar eu ii zic 'nu' si 'mai, mai, mai' iar el repeta: mei,, mei, mei. Mergand sa vedem catelul vecinilor ii spun: 'mergem sa il vedem pe Tedy, da? Tedy!' Iar el dupa mine e-di! Seara, cand tati se intoarce acasa nu mai vede nimic altceva. Rade, scoate chiote, ce mai, veselie mare, dar dupa cateva minute vrea tot la mine.
Adoarme la san si doar la san si cu manuta neaparat in parul meu. De multe ori ma cauta semi-adormit si nu conteaza ca este tati langa el, stie/simte ca nu sunt eu si incepe sa planga. Consortul a zis ca din cauza mirosului, deci daca am vreo urgenta am gasit solutia: ii dau hainele mele pe el si ii pun peruca.
Pare sa inteleaga foarte mult din ceea ce ii spun. Daca ii cer sa astepte putin ca merg sa iau o jucarie, asteapta. Sau vrea sa manance si ii spun ca oul arde sa astepte sa il racesc. Se opreste din topait si batut din palme si asteapta. Bine-bine, doar cand vrea ca nu e el asa intelegator mereu! Vrea sa urce scarile la bunici. Eu ii spun 'mai tarziu' si pleaca mai departe.
Mananca relativ bine (parerea mea) in cantitati destul de mari desi mie mi se pare in continuare slabut, dar asta o punem pe seama neastamparului de care da dovada caci nu, nu sta aproape deloc. Doar cand vrea sa fie mangaiat vine si ridica mainile spre mine sa il iau si pune capul pe umarul meu pentru cateva clipe, sau uneori, daca sunt asezata pune capul pe piciorul meu sa il mangai.
Marea problema este ca temerile mele s-au dovedit reale si in cateva luni va trebui sa fac ceea ce nu imi doream si nu stiu cum si nici nu vreau: sa il intarc. Pentru ca peste ceva timp vom mai avea o 'mititica' (cum ne place noua sa credem). O parte a familiei a sarit deja in capul meu ca sa nu ii mai dau sa suga, ca ajunge, ca laptele nu mai e bun, ca ii dauneaza celuilalt copil, ca imi dauneaza mie, ca sa nu ii mai dau si gata. Iar eu nu pot, nu sunt pregatita, nu stiu, nu vreau! Cum sa vreau cand vad cu cata nerabdare asteapta sa il alaptez, ce chiote de satisfactie scoate, de incantare? Cum sa fac? Ei spun ca dintr-o data. Pur si simplu sa nu ii mai dau, dar el plange si eu nu pot. Nu pot! Desi intradevar, cu toate vitaminele, ma simt tare slabita. Poate gasim o cale amiabila. Eu mai caut. Si mai sper...