MAMAMAMA

Statea intins pe pat, nemultumit cum este de obicei cand ii schimb hainele. De data asta erau pline de o para moale, dulce si lipicioasa. Isi tot plesnea buzele in modul in care o face cand trece mai mult de un minut de cand imi cere lapte si i se pare ca eu nu vreau sa inteleg. Satul de atata plescait fara rezultate il vad dintr-o data incordandu-se si lovind in auzul meu cu o voce groasa, obisnuita parca sa porunceasca: mama-mama-mama. Atat! Apoi imi arunca o privire uimita, usor amuzata: uite ca am facut-o si pe-asta! Acum imi dai?

Home, sweet home!

Inca de luni. Inimaginabil de repede avand in vedere ca Danut s-a nascut tot intr-o zi de joi si abia in ziua a 8-a ne-am intors acasa.
Aparent facem progrese cu acomodarea. Dupa o jumatate de zi de luni petrecuta in patru, relativ bine, cu Du asa cum il stiam, nu cum imi povestea sotul ca a fost ultimele zile, a urmat o noapte in care am acumulat cu greu doua ore de somn. Copilul mic a avut colici. La primul scancet se trezea copilul mare care urla dupa mine. Am alaptat copilul mic inclusiv stand intinsa pe spate pentru ca Du sa ajunga la parul meu si sa se linisteasca. Asa ca am preferat o mamica treaza cu cel mult un copil treaz decat toata casa treaza si cu "muzica".
Prima zi am fost singura. Si am reinceput. La primul scancet Du sarea in bratele mele strangandu-ma strans ca sa nu plec de langa el. Am reusit, dupa muuuulte tratative, sa il alaptez pe Robert cu Danut in spatele meu, aplecat spre mine, cu o mana in parul meu. De fiecare data cand ii spuneam ca trebuie sa il hranesc pe Robert, sau sa il schimb, sau sa il tin putin in brate raspunsul era acelasi: NU. Dupa care voia el in brate. De cateva ori am intrerupt alaptatul pentru a-l tine pe el pana s-a mai linistit. Dar a fost bine caci nu am mai avut timp sa imi dau seama ca ma mai doare ceva sau ca sunt obosita (Doamne! Cat as bea o cafea!).
Ziua a 2-a am avut ajutor. Sotul a ramas acasa caci a fost ziua cand am scapat de fire. Dupa o noapte cu 3-4 ore de somn (acumulat in mai multe reprize caci nu am prins o ora intreaga) ziua a parut mai bine. Du a "simtit" in sfarsit ca nu il voi mai parasi (nu s-a despartit de mine nici la "do(c)to(r) ), s-a mai linistit si a avut si bratele sotului pentru consolare.
Astazi, iar singuri. Alaptatul este la fel, cu doi copii atarnati de mine. La schimbatul scutecului am facut progrese. Se intampla uneori ca nici un copil sa nu planga. Cand Robert incepe sa scanceasca in patut fratele mai mare imi atrage atentia si chiar daca mai protesteaza, o face mult mai slab decat in primele doua zile.
Eu? Incerc sa mananc si altceva in afara de portocale desi nu am pofta. Rezist eroic la ispita mirosului cafelei. Inca rezist cu patru ore de somn dar visez la inca una macar, cand va ajunge sotul acasa. Beau 1,5-2l ceai dar suplimentez si cu apa si multe fructe, caci astea sunt singurele pe care le mananc fara sa ma fortez. Nu imi dau seama cum ma afecteaza schimbarile petrecute. Imi amintesc doar ca marti au fost momente cand am plans, desi nu mai tin minte de cand nu am mai facut asta. Eram trista dar nu am avut timp sa ma gandesc de ce. Poate mai tarziu...
Robert? Ieri a avut parte de prima baie integrala caci tot ieri a scapat si de legatura ce ne-a unit pe timpul celor 39 de saptamani. A primit cel mai frumos prosop, galben, cu care l-am sters eu caci baie i-a facut sotul impreuna cu Sora lui. Eu nu ma simt in stare. Este mancacios. Suge cu pofta, dar calm, fara sa lase urme adanci. A primit si 40 ml ceai anticolici fara zahar. Este linistit atunci cand nu are colici. Se linisteste imediat in brate atunci cand are. Este frumos si surade si imi aminteste atatea lucruri pe care le credeam uitate despre fratele lui...

Vecina mea

M-am mutat aici in urma cu doi ani fara a cunoaste alte persoane decat familia sotului plus un cuplu la fel de tanar si proaspat format ca si noi. Si fara dorinta de a forma noi prietenii poate din lipsa de timp sau din comoditate. Pentru ca lucram si schimb de noapte si noaptea aveam de mers 20 km (cred ca tot atatia sunt si ziua dar ziua e zi si noaptea e NOAPTE) si simteam ceva furnicaturi prin piele din aceasta pricina, tatal sotului a vorbit cu o fata care lucra pe aceeasi tura sa mearga cu mine cu masina. Aceasta a fost prima mea cunostinta aici. Nu ieseam prin zona caci dupa perioada petrecuta in zona orasului deja aveam locuri unde preferam sa merg.
Dar timpul a zburat si iata-ma mamica de 15 luni. Odata cu venirea copilului viata mea sociala a avut extrem de mult de suferit. Sotul, dupa o perioada de acomodare (a se citi ajutor ajutat sotiei operate, proaspata si nestiutoare mamica) si-a reluat serviciul iar eu... eu nu ma mai multumeam cu plimbarile prin gradina oricat de frumoasa si imbietoare ar fi fost ea, sau cu vizitele familiale din weekend. Si asa am inceput sa exploram... Am luat carutul cu copil in el, binenteles, si am plecat. Ne intalneam cu oameni care ne intrebau de vorba (mai mult pe mine) si seara ii povesteam domnului meu cu cine am vorbit noi astazi. Mai exact ii descriam persoana si el imi spunea cum se numeste plus dosarul cu detalii: e persoana de incredere sau ai grija ce discuti cu ea pana o cunosti mai bine. La o singura persoana nu a avut retineri (el, care este atat de retinut de obicei) atunci cand i-am explicat eu ca am descoperit-o pe vecina care sta doar putin mai sus si are doi nepotei gemeni. Auzisem mai multe istorisiri despre ea si gemeni dar cand am cunoscut-o mi-am zis ca trebuie sa fie bunatatea intruchipata. Avea grija de gemeni cea mai mare parte a timpului inca de cand acestia numarau abia vreo 17 luni. Si nu stiu cum face dar prefera sa stea aici, cu ea, decat acasa la parinti. Poate din cauza ca parintii, ambii cu servicii, au mai putin timp si rabdare, mi-am zis eu atunci, dar acum nu stiu, caci si baietelul meu pare sa o prefere mai mult chiar decat pe bunicii cu care ne intalnim toata ziua. Este drept ca la ea in curte este mult spatiu si multe jucarii: tractorase ce pot fi impinse sau pe care te poti urca si apoi strigi dupa mama sa te inlocuiasca la impins, sau masinute de toate dimensiunile si culorile cu care s-ar putea sa vrei sa pleci si acasa chiar daca mamica iti explica frumos ca le ai pe ale tale proprii si multe alte tentatii dar am remarcat ca atunci cand ea iese pentru diverse treburi piticul vrea dupa ea. Se joaca linistit (atat de linistit cat poate un copil activ) cat timp stam amandoua pe langa el, sau pana se plictiseste (in general 30-40 de minute, dar asta inseamna mult la noi) si vrea altceva. Si nu, nu copiii il atrag neaparat caci in ultima luna au locuit cu parintii.
Si astfel, dupa ce ne trezim, schimbam pijamaua si mancam (mai mult el. Mami poate sa protesteze cat vrea ca eu daca vreau afara, vreau si gata.) imi aduce sandalutele si se propteste in fata usii pana o deschid. Ma ajuta, chiar, cu cateva tipete daca mi-am permis sa ma intorc dupa telefon. Ajunsi afara se duce la carut, se catara in el (nu stiu cum si cand a invatat ca mie si acum imi sta inima cand il vad) si imi arata pe unde vrea sa il duc. Si plec, ce sa fac? Si ajungem la poarta respectivei vecine. Si binenteles ca eu vreau sa trec mai departe in timp ce el imi arata cu mana poarta pe unde vrea sa intre. Eu dau sa il ignor si ii povestesc ce tractor minunat vom vedea noi putin, doar putin mai sus iar el isi inteteste protestele pana ce am parte de niste urlete ce ar trezi tot cartierul in cazul in care ne-am plimba la ora 06:00 de exemplu. Si vecina iese si spune: ce e Danutz? Vrei sa vii pe la mine? Hai! Vino! Si credeti ca sta pe ganduri? Aproape sare din carut de teama ca nu il las. Intinde mana sa il dau jos din carut si fuge imediat. Mai arunca doar cate o privire sa vada daca il urmez... Si ma duc dupa el ce sa fac?
Vecina mea mai are o gramada de nisip foarte atractiva. Mai atractiva chiar decat nisipul din gradina noastra care ne-ar ajunge pentru o plaja mai mica, caci daca la noi acasa se joaca maxim 15 minute, in nisip la vecina poate sta si dublu si triplu...
Vecina mea pierde astfel cu noi intre una si trei ore pe zi. Si eu ma gandesc cum asa putea sa recompensez cat de cat acest timp. Timp in care copilul meu e fericit iar eu aproape la fel de linistita ca atunci cand am parte de prezenta si ajutorul sotului. Cum as putea sa ii arat cat de mult apreciem (si eu si piticul) generozitatea ei?

Uitare

Atat de repede a zburat timpul, iar eu am ramas cu cateva amintiri, poze si cateva hainute atat de mici ca nu imi vine sa cred ca le-a imbracat. Sunt atatea lucruri pe care le-am uitat! Nu stiu cum se face dar memoria mea foarte precisa da semne de oboseala. Sa fie varsta?!? Dar sunt si momente pe care mi le aminesc de parca au fost ieri. Vad si acum ochii mirati cand l-am tinut prima data in brate in drum spre sala de alaptat. Era atat de mic! Prima noastra intalnire a fost a doua zi dupa nastere la ora 6 pm. Atat de tarziu, dar mi-a fost imposibil sa merg pana la el si politica spitalului nu prevede aducerea bebelusului la patul mamicii daca aceasta nu poate merge la el. Dupa atatea intebari (o fi bine copilul?, ce o fi zicand mititelul? 'la toti copiii vine cineva numai la mine nu. oare am si eu parinti? mamica mea de ce nu vine???') in sfarsit il aveam in brate. Cata bucurie! Mi s-a dat o sticla cu lapte formula si am ajuns in sala de alaptat. Nu stiam nici sa-i tin sticla. Am vazut cum un bebelus s-a inecat cu laptele si m-a cuprins o mare teama ca nu il voi putea hrani. Nu era nici un cadru medical prin jur. Fetele din sala imi spuneau sa ii dau laptele din sticla ca eu nu am, ca e prea devreme si am nascut prin cezariana si mai dureaza pana vine laptele. Si cei doi ochi ma priveau. Am incercat sa ii dau biberonul, l-a luat, a inceput sa suga. Nu a vrut prea mult. Se scursese doar 15 minute din cele 30, deci mai aveam timp asa ca mi-am desfacut camasa si l-am asezat la san. Surpriza! Simteam cum incepe sa traga si eram atat de uimita de multitudinea emotiilor! Nu stiu cum au trecut urmatoarele 3 ore, dar la 9 fara 5 m-am prezentat la usa sectiei neonatologie foarte hotarata sa nu mai iau nici un supliment, fara teama ca ar putea sa imi ramana copilul nemancat (supliment pot sa ii dea si asistentele dar de alaptat ma pot ocupa doar eu). Si am avut succes. Informatiile mele despre alaptat erau 0. Nu am stiut cat sa il tin la un san si cand trebuie sa il mut. Nici despre ragadele ce pot aparea nu am stiut. Atat stiam ca daca am probleme (nu stiam de ce fel) este o crema facatoare de minuni numita garmastan. Si mai stiam ca vreau sa imi alaptez copilul. Si inca il mai alaptez la un an si o saptamana si nu vreau sa zic eu gata, ajunge. Imi doresc sa alaptez pana cand va zice el gata. Ceea ce regret in  acest domeniu este ca aproape de 4 luni am cedat presiunilor familiei care familie sustinea ca nu mai este laptele meu suficient pentru copil si, din lipsa de informatie (eu si google nu eram asa buni prieteni), am inceput sa ii dau piure de mar si apoi banana. Am vrut sa ii dau si piure de legume dar copilul meu destept a refuzat (bravo mamico) si nu am vrut sa il fortez desi mi se spunea ca nu o sa mai accepte hrana solida. Ba pardon. A acceptat si inca foarte bine. I-am reintrodus piureul de legume la 6 luni si ceva si i-a placut. Aproape mai mult decat fructele. Tot prin acea perioada (trei luni si ceva) copilul meu cel foarte activ a inceput sa se rostogoleasca motiv pentru care a poposit in patul propriu si pentru somnul de noapte de unde inca nu s-a dat dus. Noroc ca e maaaare ca mai mult perpendicular doarme.
In sezut a stat cam pe la 7 luni. Cand il luam de manute sa se ridice el sarea direct in picioruse si incepea sa tzopaie. Tot atunci a inceput sa ma strige, mai ales de suparare si noaptea. Cand era vesel se auzea doar ta-ta-ta-ta. M-am resemnat, ce sa fac?!! Si acum e aproape la fel. Maaama ma-ma-mama-ma sa vina cand m-am lovit, daca vreau sa sug ca de carat ma poate cara si taticu daca este prezent, cu conditia sa fie si mami in acelasi metru patrat.
De aproximativ o luna avem si copil biped. Si cum este incapatanat si perseverent sa se aseze cineva intre el si obiectul dorintei lui... Are un glas frumos dar mai ales rasunator... Si stie sa se impuna. Stie si sa ceara, ceea ce m-a surprins foarte mult, caci atunci cand vrea ceva (mai ales de mancare) bate din palme si spune "de-i". Si trebuie sa ii dau. Am inceput sa evit sa mananc dulciuri in fata lui sau ceea ce el nu are voie caci deja nu il mai pot pacali cu biscuiti si mesele mele sunt servite cand el doarme caci copilului meu nu ii place sa stea singur. Cand era mic-mic si se trezea si nu vedea pe nimeni avea un sunet specific prin care ma striga. Dupa doua strigate daca nu aparea nimeni incepea sa planga. Trebuia sa fie tot timpul plimbat, distrat... Acum se trezeste, se ridica in sezut si incepe sa planga.  Astfel micul meu dejun este servit cel mai devreme la 11.
Afara am iesit impreuna din a doua zi dupa sosirea la domiciliu si de atunci nu a trecut nici macar o zi (vara sau iarna la -15 grade) in care sa nu ne plimbam o ora, doua, trei si chiar mai multe. Intreaga vara Danutz si-a facut siesta afara, in carut, in aerul usor racoros de sub vita de vie. Nu stiu daca aceste plimbari au vreun merit dar cert este ca am trecut peste iarna cu o usoara raceala (fara febra doar cu nasuc apos) la care toata medicamentatia a constat in cateva lingurite de panadol. Eu ma declar multumita.


A trecut un an! Ma uit cu uimire la corpul mic si pufos care ma cauta cu manuta din cand in cand si se intoarce pentru a se cuibari in bratele mele si ma gandesc cu dor la bebelusul si mai mic pe care l-am adus acasa intr-o zi ploioasa la inceput de mai si care intorcea doar capsorul dintr-o parte in alta cautand sanul. Cum a trecut timpul...