Gradinita-primele impresii

Vreau la gradinita!

Asa a venit raspunsul la intrebarea ce ne chinuia de ceva timp. Mi se pare prea mic, spuneam de fiecare data cand balanta inclina spre afirmativ. Dar, vezi? Are nevoie de socializare, ataca subiectul sensibil consortul de fiecare data cand ne desparteam de copii noaptea, cu tot drumul presarat cu urletele copilului propriu. Pana in prima zi de gradinita cand copilul a facut singur alegerea. 

Am plecat tarziu, spre ora 10:00, dupa lungi si pregatitoare discutii. A vrut sa stam cu el. I-am spus de fiecare data cand am iesit pentru diverse motive ca sunt afara, cu tati si Robert. Am iesit doar cand a fost de acord si nu a venit niciodata dupa noi dar a stiut sigur ca nu plecam pentru ca nu l-am pacalit niciodata. Nu a parut deranjat de plansul copiilor ce realizau, unul cate unul, ca mamicile lor au plecat, furisandu-se. "Doamna" cea noua careia i s-au plasat "plangaciosii" era complet depasita de situatie. Pe cine sa consoleze? Cum sa ii impace? Sunt copii majoritatea sub, sau in jur de 3 ani. A vrut sa cheme parintii dar de unde sa ii mai ia? Probabil isi serveau cafeaua in liniste.

Si, ca o paranteza, mi s-a parut tare bizar ca exista o educatoare care lucreaza doar cu copiii mai mari in timp ce cealalta (sunt doar doua caci nu sunt copii prea multi) ia vesnic grupa mica. O fi vreo politica interna? Nu am reusit inca sa inteleg.
Mai tarziu, cand mamicile au inceput sa apara, una cate una, sa isi culeaga progeniturile, una din ele m-a intrebat cu ingrijorare in glas: - A mai plans David al meu?

-A plans aproape tot timpul.
-Eh, lasa ca trebuie sa se invete.
Pam-pam.
Nu am mai avut raspuns. Sa se invete atunci!
Mie nu mi-a placut. Alte variante inca nu exista. Pentru a gasi o gradinita cat de cat ok ar trebui sa facem zilnic 30, poate chiar 40 km si nu pot cu doi copii dupa mine. Si spun cat de cat ok pentru ca vorbind cu una din educatoarele de la o gradinita pe care o vedeam printre cele mai bune, am indraznit sa o intreb ele cum consoleaza copiii care plang dupa mamici. Mi-a spus simplu: Cum sa ii consolam? Se invata! Si nu vreau sa imi amintesc si alte istorisiri despre dezvatatul de suzeta/deget sau alte obiceiuri proaste pe care le pot avea copiii de 2 ani+. Iar Du inca suge degetul.
Nu mi-a placut modul cum abordeaza 'doamna' problemele (mami s-a dus sa iti cumpere bomboane, nu iti mai aduce nimic daca mai plangi. Lasa usa ca nu mergem afara acum. Vrei sa iti rupi mana?, Daca nu colorezi pe carte ti-o iau. Si lista continua la nesfarsit). Sigur ca as putea discuta cu dansa despre ce accept in educatia lui Du si despre ce nu trebuie, dar oare ar folosi la ceva cand vor fi atatea alte exemple?
Nu mi-a placut parchetul care parea plin de praf, toaletele mult prea inalte pentru copii asa de mici (chiar daca nu ar avea nevoie de ajutor nu ar reusi niciodata sa-si rezolve necesitatile singur), sala unde mananca si mobilierul acesteia.
Nu mi-a placut ca a doua zi copiii nu au mai fost scosi la aer. A fost o zi cu nori dar nu era frig. Eu purtam doar un bolero subtirel peste un maiou mai decoltat (deh, alaptarea!) si copiii o bluza peste cate un body gen maiou. Oare iarna nu ies deloc? Voi intreba. Deja imi fac o lista cu intrebari.
Nu mi-a placut agresivitatea copiilor, activitatile de grup. Mi s-a parut incredibil ca se poate pretinde unor copii sub 3 ani sa stea 30-60 minute pe scaun sa coloreze, toti, fara exceptie si apoi sa faca liniste sa asculte o poezie cand deja vreo trei plangeau dupa mama. Eu ma gandesc ca Du nici dupa vreo luna nu o sa stea el cuminte in scaunel sa coloreze, sau sa asculte, sau alte activitati daca pe el nu il intereseaza.
Oare asa este peste tot in Romania?

Anul acesta, daca va mai vrea, ne pregatim cu penare si jocuri creative profi de la Noriel. Si cine stie ce-mi mai scapa in cos cu atatea reduceri pe site-ul lor...

Limba noastra-i o comoara!

Miezul noptii. Eu alaptandu-l pe Robert.
-Tati! Tati pisu fac! Bepere (repede), bepere, tati! Mine fac.
Doua minute mai tarziu Du, venind dinspre baie:
-Pepene mananc, pisu fac...

***

-Ruoberrr, lasa paru'. A meu ie. Du-te! Du-te! Lasa paru'.

***

-Tati, barba ai?
-Am taticule. Ma duc sa ma rad.
-Tati, barba munta ai.

***

-Mamica!
-Da, Du, ce e?
-Une e beta?
-Bicicleta? Pai acolo unde ai lasat-o. Mergi si vezi.
-Bica, beta! Fuga caut-o!

Noi patru!

Seara. Robert il plimba pe tati. Du ma alearga pe mine. Am nevoie de un respiro si ma ascund dupa portocal si lamai. Du ma vede si imi striga sa nu ma opresc si sa il prind. Oh! Iar? Caut o scapare. Rup o frunza din lamai si ii zic sa stea ca ii duc ceva sa miroase. Du inspira, expira, inspira iar si zice:
-Lamaie asta!
Deschid gura de surpriza, ma uit la consort: I-ai spus tu? El, la fel de surprins: Nu.
-Pai nu inteleg. Cum de stie?
-Stie. Si cate nu stim noi ca stie!
Ha!

Noi patru

Robert

Vrea sa se ridice! Se ridica pe cele doua picioare tinandu-se de mainile noastre, sau de tot ce prinde, face pasi. El si statica nu au nimic in comun. Sta doar in brate sau pentru putin timp in carut cu conditia sa aiba ceva de rontait. Care ceva odata devenit plictisitor e aruncat jos, cu precizie, si in caz de rateu este tras, prins din nou si rearuncat. Pare perseverent.
Vrea mancare! Nu mai reusesc sa ma tin la el si deja de vreo saptamana isi baga nasul prin pepeni galbeni, prin mere de vara culese dintr-o gradina prietena, prin galbenusuri de oua si maine sper ca si prin niste legume imbunatatite cu ciorba de oase. Dar lapte vrea la fel de mult si de des. Ma trage de tricou sa ma simta mai aproape si ma tine bine ca nu cumva sa plec. La fel se intampla si cu lingurita. Tine asa de tare de ea sau de mana mea de parca ar fi cel mai pretios lucru.
Se echilibreaza tot mai bine. Reuseste sa stea ceva timp in popou fara sprijin, aproape a reusit sa se arunce si din carut ca era prea multa plictiseala, tot de ceva timp se intoarce de pe burta pe spate si de pe spate pe burta.
Este vesel. Este cel mai vesel copil pe care l-am vazut vreodata. Cand se trezeste este suficient sa ma uit la el si deja rade. Chiar si noaptea. Mie imi place sa cred ca e fericit.

Du

Oh, Du! Aici nu stiu ce se intampla, nu stiu unde gresesc dar nu imi place. Nimic nu il mai multumeste, mananca foarte putin, cere altceva de mancare pentru ca, dupa ce pregatesc, sa ma refuze deloc gentil, uneori ma pune sa il las pe Robert in carut chiar daca plange si sa il tin pe el in brate desi pare sa il iubeasca, se joaca cu el, ii da jucarii, ma atentioneaza cand plange. Il tin foarte mult in brate, ii explic cat de important este el pentru mine si ce mult il iubesc si ce trista sunt ca il vad suferind si eu nu stiu cum sa il ajut. Il rog sa imi spuna ce simte ca astfel sa fiu alaturi de el, sa il alin dar el imi spune atat! gata! nu pang! Incerc, in limita timpului, sa inventez jocuri noi sau sa ne jucam un joc ce ii face placere dar se joaca 4-5 minute si apoi nu mai vrea. Plange din aproape orice si ma deranjeaza foarte tare ca nu pot gasi motivul. Se linisteste la mine in brate doar ca uneori cedez si rabufnesc si imi vine sa ma rafuiesc cu lumea intreaga.

Consortul

El e mai putin poetic si zice ca copilul mare e prea rasfatat, prea plange fara motiv, prea nu vrea sa inteleaga nimic si poate metoda de crestere e putin gresita si ar trebui introdusa si cate o pedeapsa mica, doar toata lumea face asa si uite ce copii cuminti au toti. Ca cel mic pare sa ia foc imediat ce il aseaza pe pat cat sa isi stearga nasul, ca el nu stie sa stea decat in brate, ceea ce nu e bine. Eu ii explic si lui ca ei au copii dresati, nu cuminti si ca eu nu o sa accept niciodata din partea nimanui sa imi dreseze copiii. Si incep sa ii explic inca odata, nevoile unui copil si principiile de baza ale AP-ului si cate in luna pana pare, in sfarsit sa imi dea dreptate. Si stiu sigur ca imi da dreptate atunci cand se aude strigat de cel mai cristalin si drag glas, sau cand i se arunca cel mai frumos suras din cate exista. Incerc sa il inteleg si pe el ca este obosit si stresat, poate, si usor dezamagit ca a trebuit sa amanam unele planuri legate de propria locuinta si fara nici o clipa libera de atata timp.
El imi face cafeaua dimineata, tot el uda solarul, se ocupa de gradina si uneori, cand eu ma simt depasita, face mancare.

Eu

Eu spal, gatesc, sterg praful cand apuc, imi beau cafeaua in minim trei ore, servesc micul dejun chiar si la ora unu, iar cina chiar si pe la 11 (noaptea, sigur), mai dau jos si cate un kg, chiar doua. Restul timpului am cate un copil in brate si mai rar pe amandoi. Il alaptez pe Robert, il alint pe Du, mai mestec intr-o oala, mai rup niste pastai ce trebuiesc conservate, ma mai documentez de ceva retete gustoase, sanatoase si cu tinuta si visez! Visez la o vacanta, la liniste si...la niste rochii caci fratele personal e pregatit sa spuna DA iar eu nu ma simt suficient de eleganta. Visez ca noaptea asta Robert  nu se va mai trezi de 10 ori ci doar de 3, ca dimineata Du nu va mai plange de cate ori ma misc de teama ca il las din brate... Visez la o lume perfecta...

Pont: stiti site-ul Elefant.ro? Pe langa multe carti bune au si promotii la jucarii. Eu cred ca vreau lego creator si/sau lego friends.

Ni se pregateste ceva!

Eu sper ca doar niste dinti, care dinti ar face bine sa se arate odata vederii!
Copilul e marait, nimic nu-i mai place si nu doar de trei zile-ncoace, sanii mei dor si dor si dor iar. Si el tot suge. Si iarasi vrea sa suga. Si mai ales sa roada! Tot ce prinde cu mainile mici e luat la rontait.
De ceva vreme vrea sa si mearga. Tipa si se zbate pana il asez jos, cu picioarele goale in iarba, da din maini pana il tin doar de ele si face pasi. Cei care vad imi zic ca  prea e mic, ca il fortez sa faca chestii. Eu??? Eu nu stiu cum sa ma mai tin la el.

Cand vine seara...

Cum soarele incepe sa isi aplece razele in jos cedand locul unui colt de luna, cum simt nervii intinzandu-se la maxim si  incep sa fac planuri pentru o seara mai de succes decat cea trecuta, sau cea dinaintea ei...
Seara trebuie distrati doi copii obositi de lungimea zilelor de vara, un copil trebuie hranit cu ceea ce se gaseste prin casa, motiv de aprige negocieri cu castig in favoarea lui (seara trecuta m-a pus sa ii pasez fructe, ca el aia vrea sa manance si altceva nu), apoi sunt necesare doua bai, dupa care copilul mare vrea sa doarma. Sa doarma, as zice eu! Astfel as putea sa ma ocup de cel mic, care suge, si suge, si suge... Doar ca nu vrea decat cu mine. Si stau cu cel mic la san si cu cel mare colac in jurul gatului, tragandu-ma bine de podoaba capilara, verificand din cand in cand cate fire din parul meu i-au ramas printre degete. Si cel mic suge. Pare sa adoarma (oh, Doamne, in sfarsit!). Ma retrag mai usor decat merge pisica si ma intorc la Du, care refuza sa adoarma fara mainile mele in jurul lui. Dar stai! ceva s-a miscat de cealalta parte. O luam de la capat... Eu intinsa pe-o parte cu Robert agatat de san si Du peste mine, pe unde mai gaseste liber. Trec 15 minute. Cel mic pare adormit bustean. Fac schimb de loc cu consortul cu indicatii precise sa faca ce-o sti dansul mai bine dar sa nu aud glas pana Du nu trece din bratele mele in ale lui Orfeu. Si Du adoarme repede, chiar si in racnetele fratelui care cauta si tot cauta sanul pierdut, iar eu plec cu viteza fulgerului spre urlator si ii indes sanul in gura. Il prinde de parca nu ar fi vazut mancare de trei zile-ncoace si cu ceva noroc mai stam asa inca (doar) vreo ora: el molfaind ca la suzeta, eu clocotind, cu capul in flacari, cu stomacul cerandu-si zgomotos dreptul si cu amenintarile de deversare ale unei vezici suprapline...
Comunicare nonviolenta? Usor de zis. Ma chinui insa sa nu mai explodez dupa ce l-am simtit pe Du refugiindu-se in bratele consortului, intr-o seara memorabila, cand ii strigam lui Robert ca il arunc de nu se vede in porumb la bunica-sa. Dar ce vina au copiii? Nici una. Poate consortul? El ce sa faca daca nimeni nu i-a asezat macar una bucata sân de vârât in guri flamânde? Asa ca explodez in mine insami, tratez ranile sanilor durerosi dimineata, caci noaptea am parte de acelasi tratament (supt de la o ora mai departe si treziri fara numar), mananc la miezul noptii, ma uit dupa scutece textile pentru adulti si sper! Sper ca maine va fi mai bine! Ca maine ora 8 ma va gasi in pat...

Du. Uimitorul si inegalabilul Du!

Mergeam pe strada, toti patru, adica pardon: doi dintre noi mergeu si doi erau purtati. Intalnim un aro. Du nu pierde momentul si ne anunta in nenumarate randuri:
Brrrrum! Bruuum! Brrrummm! printre care mai strecura cate un bebecu'. Din cat cunosc eu, traducator principal, din dialectul lui stufos, asta inseanma: berbecul. Ma uit in stanga, ma uit in dreapta, imi mai rotesc capul de vreo doua ori si zaresc intr-un varf de deal cateva oi. Zic da, mamico, acolo sus o fi si un berbec si plecam mai departe bucurosi ca am elucidat misterul, desi Du nu parea prea multumit.
Ajungem la niste brazi, locul lui de joaca, si vedem alt aro. Du din nou brum, bruum, bruuum si bebecu'. O raza de soare sclipeste in intunericul din mintea mea si intreb:
-Unde e, mamico, berbecul?
-Nenea. Brum! Bebecu'!
Aha!
Domnul consort are un obicei: cand suntem cu masina si alti participanti la trafic mai putin rabdatori ne taie orizontul, sau fac mai stiu eu ce nereguli, ii face berbeci. Dar asta e un obicei vechi. Cand l-o fi legat copilul de conducatorii de aro n-as putea sa spun, dar cum intalnim vreunul il auzim, invariabil: nenea. bebecu'!
Asteptam acum sa il strige pe vecinul nostru, posesor de aro, pe cumnatul sotului si astept cu si mai mult interes explicatiile date de acelasi consort...
Unul din parasolarele auto sau o paturica pentru copii asezate strategic in geamul masinii, pe partea lui Du, ne-ar scuti de probleme? :))

De 1 iunie

Cineva, nu spun cine,mi-a facut pofta de ingehtata. Dar daca eu mananc ingehtata vrea si Du. Lui Du nu prea imi vine sa ii dau de la market, iar eu nu am facut niciodata! Hmmm, cat de greu poate fi? Atat de greu:

Se ia una bucata consort si se trimite la Mama Personala dupa capsuni. Cele din gradina proprie au fost rezolvate scurt de tot de Du.Se salveaza ce se mai poate din cele trimise, se amesteca cu o banana in blender pana se fac pasta, dupa care se pune doar iaurt pentru copil si frisca pentru adulti. Se pune la congelat. Se amesteca (gusta) nepermis de des (10 minute?) ca sa nu faca ace. Asa am citit eu ca se face cam la o ora. Cand toate aceste activitati? Noaptea cand copiii dorm!!! Si rezultatul:

In rest am mers in parc, ne-am distrat, am ras, ne-am purtat ca niste copii!

Aaaa, sa nu uit, Sakura sa sti ca tocmai am pus din nou la congelat. Te astept cu o cupa? Sau doua?

Cadourile le luam online: gasim aici jucarii de plus pe care Robert ar putea sa si adoarma si un elicopter radiocomandat pe care cred ca il asteapta Du.

Du

Mami si Du:
Mami aude, in timp ce facea 1000 de alte lucruri dar are totusi urechea fixata pe copil, usa de la masca ce ascunde cosul de gunoi deschizandu-se. Se duce la fata locului sa constate flagrantul: Du vandalizase un pachet de servetele si era foarte ocupat cu indepartarea probelor.
-Du, nu ai voie, mamico, la cosul de gunoi, ii spun, cunoscandu-i pasiunea de a "depozita" jucariile pe acolo ca sa poata apoi scormoni dupa ele.
Du se uita la mine cu un suras smecher si imi spune imingandu-ma spre dormitor:
-Medge! Medge mami-ka!


Tati si Du:
-Ce sunt astea, Du?
-Maţe!
-Si cum fac, tati, maţele?
-Mac-mac-mac!

Fratii

Serviti, va rog!

Doua luni

La doua luni Robert mananca mult si doarme tot mai putin. Mananca la doua ore, la douazeci de minute, si poate chiar toata ziua daca ar avea sanul la dispozitie. Cantareste 5800g, adica dublul greutatii cu care s-a nascut. Nu sta in patut aproape deloc. Doar noaptea inca mai petrece cateva ore, cateva caci are pauze dese si lungi, pana la doua ore (spre disperarea mea), ore pe care le petrece in brate, la san, cu mine asezata pe scaun si chiar si asa imi simt capul cazand in piept.

Rade. Imediat ce il ridic in brate si vorbesc cu el rade cum stie el mai frumos si nervii mei se topesc mai ceva ca zapada sub razele soarelui. Ma urmareste cu ochii si cum imi prinde privirea incepe sa se agite, sa faca morisca din maini si sa ma "certe" ca l-am pus in patut.

Daca dimineata nu apuc sa rezolv problemele lui Du (spalat, mancat, schimbat) inainte de trezirea lui Robert, avem parte de un concert de urlete. Este totusi bine ca Du s-a mai obisnuit si nu i se mai alatura.

Ne schimbam des, amandoi, caci mirosim a lapte fie din recipientele proprii, fie se ocupa Robert scotand surplusul afara.

In luna a doua mi-am facut curaj si am incercat si primul scutec textil si de atunci tot "incercam". Inca mai folosesc si pampers dar asteptam increzatori si nerabdatori ca fratele mai mare sa inceapa sa foloseasca olita ca cel mic sa poata prelua toate scutecele. Sigur ca primul scutec incercat a fost o pufosenie Itti-Bitti care pufosenii merita o postare separata.

Tot in luna a doua am incercat sa il pun si in Manduca, dar daca Du se aseaza foarte bine, fara nici o problema sau bataie de cap, la Robert lucrurile stau cu totul altfel. Nervos, in urma imbracatului si mai ales dupa ce ii pun caciula pe cap, urla cat il tine gura cand incerc sa il asez in carrier de nu mai stiu daca fac eu ceva gresit, il deranjeaza ceva sau pru si simplu urla. Asa ca tot Du se urca in Manduca si plecam la plimbare cu carutul lui Robert. Cu Robert in el :))).

Eu binenteles ca am crezut ca stiu cum si ce este cu un copil mic si daca teoretic stiu ca fiecare copil este diferit, in practica este mai greu. Daca trezirile nocturne la Du durau maxim 30 de minute, iata-ma acum petrecand cate 2 ore in care incerc sa raman zen (desi e aproape imposibil) si sa distrez un copil mic care nu vrea sa doarma dar care nu are voie sa planga (sau o sa avem duet) dupa ce o zi intreaga am alergat dupa cel mare.

Restul timpului il petrec spaland, calcand, gatind, mirandu-ma si intrebandu-ma cine a gresit: eu cand am dat comanda?, sotul cand a executat-o?, ca vreau sa fac paste dar imi lipseste branza, sau ciuperci si nu am smantana. Si asta intr-o singura lista! Dupa ce am pus hainele copiilor la spalat fara detergent nu mai pot sa spun cu certitudine: El a uitat!

Puseul de crestere

La primul copil am descoperit cu stupoare (si un pic cam tarziu, din pacate) ca copiii nu cresc asa cum "recomanda" pediatrii, specialistii, medicii de familie si toti cei care isi mai dau cu parerea, ca ei au un ritm al lor si cresc in salturi nu neaparat cu750g pe luna. Cand dupa prima luna copilul cantarea cu un kg mai mult mi s-a spus sa il alaptez la 3 ore si intre mese sa ii dau ceai. Dar am descoperit la scurt timp ca dupa ce bea 50-100 ml ceai voia la san unde petrecea tot atat timp ca de obicei, deci toti acei ml erau doar apa de ploaie asa ca am renuntat. La puseul de o luna, cand sugea uneori si la 10 minute, deja ma gandeam daca nu cumva nu am lapte suficient. Am fost "incurajata" astfel de mai multe persoane, dar ca o reactie adversa (caracteristica firii mele) am zis ca nu conteaza daca stau toata ziua cu el atarnat la san. Copilul meu va primi in continuare lapte de la mine. Doar ca dupa ceva timp, a trecut. Situatia s-a repetat undeva la trei luni si apoi la patru cand am clacat si Du s-a pricopsit cu o masa de fructe. Ideea pediatrului era sa aiba doua mese la care sa nu mai primeasca lapte. Cred ca daca i-as fi spus cate mese de lapte are de fapt nu mai nimerea scaunul in cadere. Regret si acum lipsa informatiei si de atunci le-am spus si repetet tuturor mamicilor pe care le cunosc despre cum cresc copiii in salturi. Puseele de peste 6 luni sunt mai usor suportate caci fiind diversificat copilul, mamica nu se mai gandeste ca nu are lapte suficient.

Acum Du e in plin puseu, manifestat prin iritabilitate la maxim, cereri suplimentare de mancare, haine multe adaugate celor deja ramase mici.

Cel de-al doilea copil are parte de o mamica mai bine informata ceea ce l-a salvat de la sticluta cu formula pentru ca situatia este mult diferita. Puseul de o saptamana a trecut aproape fara sa fie simtit. La fel cel de trei saptamani. Dar acum, la o luna, nu il mai pot lua de la san, unde de multe ori trage de trei ori si adoarme pentru ca in 5 minute sa se trezeasca si sa vrea iar. Si asta tine cam de o saptamana. Se trezeste noaptea si la 30 de minute dupa ce a stat doua ore treaz, sugand, sau pur si simplu stand cu sanul in gura, incat, chiar si stiind, tot am cautat pe net informatii suplimentare despre manifestarile copilului in timpul puseului de crestere. Am gasit doua postari utile mie aici si aici  si am reusit sa regandesc situatia si desi paream a nu mai avea lapte, am pus copilul la san la cerere (la ceas nu ma mai uit demult) si rezultatul s-a vazut a doua zi cand am scos lapte si pentru Du caci aveam sanii prea plini. Ce am facut eu pentru asta? Am avut grija in primul rand sa ma hidratez bine. Sunt zile (si nu sunt putine) cand am depasit mult cei 2l de licide recomandati. M-am si hranit atunci cand am putut :))). De odihnit cu doi copii, unul mic si unul foarte mic, nu prea am reusit (am bifat nopti cu trei ore de somn), dar productia de lapte nu a fost influentata negativ. Doar starea de spirit.... Dupa aceste zile am pus destule haine pentru alt bebelus caci Robert isi pune privirea fix in ochii nostri, iar despre kg si cm nici nu mai zic caci se vede cu ochiul liber.
Pentru mine este destul de solicitanta acum trecerea printr-un puseu de crestere caci o noapte nedormita genereaza o proasta dispozitie si inclinatii certarete care sunt gata sa se rassfranga asupra lui Du daca nu am grija. Sunt totusi o fericita caci am parte de ajutorul sotului care sta seara cu bobul cel mic in brate sa pot dormi si eu macar doua ore neintrerupte.
In concluzie, din lipsa de informatie suntem gata, in timpul puseelor de crestere, sa suplimentam productia "proprie" de lapte cu formula de cele mai multe ori inutila sau cu o diversificare mult prea timpurie. Si din pacate stiu multe asemenea cazuri de diversificare sub trei luni.

Au trecut ani, au trecut ani si viata s-a schimbat...

Pe vremea cand nu aveam alta grija decat propria persoana, cand domnul viitor sot era doar cunostinta iar invitatiile lui la ceai/cafea/suc erau de cele mai multe ori 'amanate' cu toata gratia de care dispuneam, atunci cand doar ii acceptam cu aceeasi gratie ajutorul intr-ale mecanicii (ca doar nu era sa schimb eu roata ce avea pana. Nici nu as fi avut cum ca doar, deh, sunt femeie si evident ca uitasem sa pun la locul ei cheia ajutatoare), cand acelasi viitor sot nici nu visa ca odata tot am sa zic un da abia soptit pe care sa il intaresc, la nici doua luni de zile, cu voce puternica (wow, chiar nu m-am razgandit) in fata oficialitatilor statului, in acea vreme, deci, singura mea pretentie, unica mea cerinta (Doamne! Cata inconstienta) cu privire la hrana era gustul. Daca un aliment, sub diferite forme (proaspat, conservat, uscat sau cum o mai putea fi) era bun atunci totul era ok, nu citeam etichete decat cel mult data expirarii. Astfel frigiderul era plin cu cele mai gustoase si scumpe si nesanatoase mezeluri, carne de la market care inainte de a o gati avea un volum si dupa se injumatatea (dar se gatea imediat:)) ), fructe din piata si multe alte alimente 'atat' de 'sanatoase'.
Lucrurile insa s-au schimbat drastic cu nasterea primului copil. Toate mesajele despre carnea radiata cu infrarosii, sau despre mezelurile pline de aditivi, sau fructele mai mult decat stropite din piata ajunse vreodata la mine prindeau dimensiuni tragice. Am zis NU, nu ii pot da copilului meu asa ceva. Bon! Dar ce sa fie? Cu ceva trebuie sa il hranesc. Lumea inconjuratoare ma presa cu diversificarea iar eu inca nu gasisem solutii. Eram complet nepregatita. Am sapat in stanga, am largit aria de actiune si in dreapta si am plecat la capatat de fructe si legume bio caci da, marea diversificare a inceput spre toamna, cand nu mai era nimic altceva de facut. Si am gasit la cineva de incredere morcovi pe un pret sub cel al pietei, mama personala a contribuit si ea cu ceapa, telina, patrunjel si tot ce s-a mai gasit in gradina ei bio, plus carne de pui si vitel. Am gasit si ceva fructe si cumva am iesit la liman. Dar anul ce a urmat (adica cel recent trecut) ne-am gospodarit ca niste tarani autentici (nu m-as fi vazut vreodata. Cum se poate schimba omul....). In spatiul verde, ramas liber dupa proiectarea casei au aparut meri, piersici, nectarini, alun de padure alaturi de ciresii, prunii, perii deja existenti. O alta parte di micul spatiu a fost arat si apoi umplut cu capsuni, cartofi, ceapa, morcov, usturoi, ardei, rosii, castraveti, fasole verde si alte minuni, toate bio. Rezultatul ne-a depasit asteptarile si asa m-am pus si pe conservat (prietenii nu ma mai recunosc, sunt sigura) si ne-am umplut camara care inca nu s-a golit.
Pe acelasi principiu am crescut si cativa pui, destul de putini dar eram doar la inceput, ce au asigurat necesarul de carne pentru o perioada alaturi de carnea de vitel cumparata din sursa sigura.
Despre lapte si oua numai de bine! Le servim cu incredere pe cele mai bio si moca si proaspete "donate" de Mama sotului si din cand in cand de Mama Personala.
Anul acesta planuim o organizare ceva mai buna caci vom ava doi copii de hranit :))))
Sigur ca nu pot spune ca mancam 100% bio, Du mai scapand cateodata in cate un pahar cu iaurt, spre exemplu, dar am inlocuit pe unde s-a putut modul de alimentatie foarte nesanatos al familiei cu unul aproape bio.
Anii au trecut in ritm alert si peste corpul si fata mea, dar despre biobunatatile si deliciile bio folosite voi scrie intr-o alta postare, intr-o alta noapte de nesomn, nopti in care copilul cel mic descopera minunea numita internet din confortul si caldura bratelor mamei lui.

Robert (continuare)

Robert

S-a nascut pe 19 ianuarie cu o greutate de 2900g, mai micut decat fratele mai mare, cu un scor Apgar de 7, habar nu am de ce ca nimeni nu m-a lamurit in nici un fel. In maternitatea C. de Arges ai voie doar sa mergi la trei ore sa iti alaptezi copilul. Cand intrebi daca are icter, sau daca ia in greutate, sau cine mai stie ce ti-ar placea sa ti se mai spuna despre copilul TAU ti se raspunde ca daca sunt probleme te anunta ei. Scurt si cuprinzator. Centimetrii trecuti pe fisa au fost 49 dar asta nu este revelator caci imi amintesc cum atunci cand m-am trezit din anestezie, la prima sarcina, aveam la mana o bratara care spunea ca Du a avut 3800g si 53 cm, pentru ca apoi sa vina o tanti sa modifice, ca cica a fost o greseala, si sa scrie 3100g si 51cm, iar in alta fisa am vazut 50cm. Deci nu este relevant. Cam atat cu datele tehnice.
Este foarte mancacios. La doua saptamani de cand suntem acasa cantarul arata 3800g adica 1 kg in plus fata de greutatea cu care am venit. Daca la inceput aproape imi era teama sa ii tin piciorusele de subtiri ce erau, cu totul altfel se prezinta situatia acum. Mai glumim chiar, eu si consortul, ca o sa ii taiem toate dulciurile, painea, carbohidratii si eventual ii dam ceva ceaiuri de slabit ca asa unde ajungem? Dar mamica are lapte si cererea este echivalenta cu oferta, ba uneori oferta da si pe deasupra asa ca ne descurcam.
La capitolul "iesit afara" este mai greu. Eu ma descopar mult mai tematoare decat la Du. E drept ca si temperaturile sunt altfel si astfel ca am iesit pentru 2-3 minute doar in cateva zile, nu zi de zi cum iesea Du, si doar astazi am reusit sa stam cam 5 minute. Si caciula mi-a fost teama sa i-o scot cateva zile. Acum deja o tine doar dupa baie pana dimineata ziua stand cu chelia goala. Pardon! Ce chelie, ca are capul invelit cu un par negru ca pana corbului si fin-fin-fin.
Ne-am mai acomodat unii cu altii: eu cu lipsa somnului, Du cu anumite zgomote pe care a inceput sa le creada parte din decor, Robert cu masinile scapate/trantite de la diverse inaltimi. Tati nu pare disturbat decat de piciorul care il loveste usor, spre dimineata, ca sa mearga la Robert in timp ce eu il linistesc pe celalalt. Altfel pare sa fie imun la sunetele ce razbat dinspre patut. Caci da, Robert doarme momentan in patut atunci cand nu doarme pe burta mea sau a tatalui. Langa mine mi-ar fi prea greu caci intre mine si consort doarme Du iar noi avem un pat de mijloc, ca niste iresponsabili ce am fost odata, in vremea cand, in gandurile noastre, copiii dormeau in propriile paturi.
Mi-as dori sa il pot tine mai mult in brate desi el pare multumit cu o jumatate din noapte si un sfert din zi. Ne arunca zambete atunci cand simte caldura trupului nostru si isi flutura multumit pleoapele cu gene abia vizibile.
Il iubim mult desi ma tot gandeam si nu imi puteam imagina unde voi mai gasi atata dragoste caci mi se parea ca toata dragostea de care sunt capabila este deja alocata. Dar am descoperit ca se mai gaseste si se gaseste din plin.
Eu dorm cate putin noaptea, aproape deloc sau mai degraba deloc ziua, beau litri de ceai/apa/suc, nu pentru ca vreau ci din cauza setei, gatesc atunci cand am timp si nu are cine. Am primit si mancare de-a gata (sa mai aduceti!) si ce bine a fost! Mai gateste si sotul cand este acasa, ce bine! Incerc sa nu trebuiasca sa hranesc ambii copii in acelasi timp (aici e cam greu uneori:)) ). Alaptez de 8-10-12etc ori pe zi. M-am intors cu o burta de 7 luni de la spital, inca mai am una de 5 dar poate-poate... In rest spal, usuc, calc si mai si mananc dar asta mai rarut din lipsa poftei.
Cam atat pentru azi. Mai vedem cand ne mai intalnim....
Aaaa, avem si poze. Atunci cand o sa le descarc...

Pentru iesit afara cu copil mic, mai ales la temperaturi cu minus, noua ne-a fost de ajutor landoul. Acum am vazut diverse accesorii accesorii pentru landoul bebelusului la preturi rezonabile, iar Bebe Mic.ro are deasemenea o oferta variata de landouri. Va fac cu ochiul?

Home, sweet home!

Inca de luni. Inimaginabil de repede avand in vedere ca Danut s-a nascut tot intr-o zi de joi si abia in ziua a 8-a ne-am intors acasa.
Aparent facem progrese cu acomodarea. Dupa o jumatate de zi de luni petrecuta in patru, relativ bine, cu Du asa cum il stiam, nu cum imi povestea sotul ca a fost ultimele zile, a urmat o noapte in care am acumulat cu greu doua ore de somn. Copilul mic a avut colici. La primul scancet se trezea copilul mare care urla dupa mine. Am alaptat copilul mic inclusiv stand intinsa pe spate pentru ca Du sa ajunga la parul meu si sa se linisteasca. Asa ca am preferat o mamica treaza cu cel mult un copil treaz decat toata casa treaza si cu "muzica".
Prima zi am fost singura. Si am reinceput. La primul scancet Du sarea in bratele mele strangandu-ma strans ca sa nu plec de langa el. Am reusit, dupa muuuulte tratative, sa il alaptez pe Robert cu Danut in spatele meu, aplecat spre mine, cu o mana in parul meu. De fiecare data cand ii spuneam ca trebuie sa il hranesc pe Robert, sau sa il schimb, sau sa il tin putin in brate raspunsul era acelasi: NU. Dupa care voia el in brate. De cateva ori am intrerupt alaptatul pentru a-l tine pe el pana s-a mai linistit. Dar a fost bine caci nu am mai avut timp sa imi dau seama ca ma mai doare ceva sau ca sunt obosita (Doamne! Cat as bea o cafea!).
Ziua a 2-a am avut ajutor. Sotul a ramas acasa caci a fost ziua cand am scapat de fire. Dupa o noapte cu 3-4 ore de somn (acumulat in mai multe reprize caci nu am prins o ora intreaga) ziua a parut mai bine. Du a "simtit" in sfarsit ca nu il voi mai parasi (nu s-a despartit de mine nici la "do(c)to(r) ), s-a mai linistit si a avut si bratele sotului pentru consolare.
Astazi, iar singuri. Alaptatul este la fel, cu doi copii atarnati de mine. La schimbatul scutecului am facut progrese. Se intampla uneori ca nici un copil sa nu planga. Cand Robert incepe sa scanceasca in patut fratele mai mare imi atrage atentia si chiar daca mai protesteaza, o face mult mai slab decat in primele doua zile.
Eu? Incerc sa mananc si altceva in afara de portocale desi nu am pofta. Rezist eroic la ispita mirosului cafelei. Inca rezist cu patru ore de somn dar visez la inca una macar, cand va ajunge sotul acasa. Beau 1,5-2l ceai dar suplimentez si cu apa si multe fructe, caci astea sunt singurele pe care le mananc fara sa ma fortez. Nu imi dau seama cum ma afecteaza schimbarile petrecute. Imi amintesc doar ca marti au fost momente cand am plans, desi nu mai tin minte de cand nu am mai facut asta. Eram trista dar nu am avut timp sa ma gandesc de ce. Poate mai tarziu...
Robert? Ieri a avut parte de prima baie integrala caci tot ieri a scapat si de legatura ce ne-a unit pe timpul celor 39 de saptamani. A primit cel mai frumos prosop, galben, cu care l-am sters eu caci baie i-a facut sotul impreuna cu Sora lui. Eu nu ma simt in stare. Este mancacios. Suge cu pofta, dar calm, fara sa lase urme adanci. A primit si 40 ml ceai anticolici fara zahar. Este linistit atunci cand nu are colici. Se linisteste imediat in brate atunci cand are. Este frumos si surade si imi aminteste atatea lucruri pe care le credeam uitate despre fratele lui...

Deci? Cand vine?

Ieri am mers la medic pentru o ultima intalnire inainte de nastere, pentru a stabili detaliile de tip ce?, cand?, cum? Nu a fost retinut de nimic in Chisinau, a ajuns cu bine (iar respir in voie) si-recunosc, m-a umflat rasul ca sa nu zic plansul-s-a intors cu o cutie mare ce continea manusi sterile, ata sterila si alte lucruri si substante necesare interventiilor chirurgicale. Am vazut si factura care se ridicase la o suma frumusica si la intrebarea mea daca cineva ii deconteaza suma m-a privit asa de amuzat! Mi-a spus ca nu numai ca nu se ocupa nimeni ca ei, medicii, sa le aiba, dar nici macar nu se gasesc sa le cumpere si de aceea le-a adus din Republica Moldova. Hmmm, mandra tara, drag popor!
Asadar, Robert (oare asa va ramane?) se va naste pe 19 ianuarie daca nu va hotari el altfel. Eu nu stiu cum voi supravietui pana atunci. Miscarile lui sunt atat de puternice ca imi taie respiratia uneori. Durerile resimtite peste burta atunci cand Du gaseste ca e placut si frumos si dragastos sa se aseze peste Boba incep sa fie greu de indurat. E si partea placuta cand vine sa ii dea un sarut, sau isi asterne capul peste el mangaindu-l cu manuta, dar cel mai des se arunca peste mine de nu mai am timp sa reationez. Explicatiile cum ca mami nu l-ar mai putea tine prea mult in brate il lasa rece de cele mai multe ori (astazi a fost prima zi in care a fost dispus sa negocieze). Cel mai tare este cand, desi iesim la plimbare toti trei (adica patru) si desi accepta la plecare bratele tatalui nu se intampla la fel si la intoarcere. Si astfel eu merg cu doi copii si tatal cu mainile in buzunar:)) motiv ce m-a determinat sa ii las doar in doi cand taticul este disponibil. Ma pune sa urc pe deeeeaaal in fiecare zi, ba chiar de mai multe ori, dar a acceptat urcatul pe potecuta si nu prin cele mai abrupte zone caci "nu poate mami" doar tati.
I-am explicat ca mami trebuie sa mearga la spital ca sa il scoatem pe Robert din burta si sa il aducem acasa, treaba ce va fi facuta de 'dootooo' (doctor), iar Robert va dormi in 'pu' (patut) si va manca 'titi' dupa spusele fratelui mai mare deloc dispus sa isi cedeze locul de langa mamica, loc greu cucerit dar neabandonat din acel moment.
Nu reusesc sa imi dau seama cum percepe el venirea unui nou membru, dar cumva isi da seama de schimbari. Atentie mai multa nu cred ca vrea caci si asa suntem la dispozitia lui tot timpul el refuzand sa stea singur si pentru un minut. Cu toate astea am avut cateva seri in care nu mai stiam cum sa reactionez, ce sa fac, cum sa linistim lucrurile, seri in care nu puteam nicicum sa il multumim, in care ne priveam ingrijorati de manifestarile copilului si in care ne intrebam ce am putea face. Am ales totusi sa o lua incet, fara sa il bruscam, discutand cu el (atat cat s poate, dar pare sa fie totusi tare intelegator). Si cand cerea insistent sa ii deschid usa sa iesim afara, asta dupa ce imi aducea caciula, geaca si ghetele, i-am explicat ca mamica ii deschide daca el vrea dar ea o sa stea in casa ca ii e frig si afara e noapte. Dar daca el insista poate sa mearga singur. Asa reuseam sa il calmam pentru un timp. Si acesta este doar un exemplu din multe altele ce te pot scoate foarte usor din minti cand deja esti preocupata de multe alte lucruri ce vor veni si carora inca nu ai idee cum le vei face fata. Dar toate le timpul lor...

Mai e putin!

Servesc al doilea mar dupa alte doua portocale in timp ce taticul a scos copilul afara. Doamne, ce bine e sa nu fi singur!
Dupa amiaza ar trebui sa ne intalnim cu medicul ginecolog ca sa punem la punct niste detalii. Oare seara asta va fi ultima in trei? Oricum ar fi m-am linistit. Robert nu ne-a facut nici o surpriza cat timp medicul a fost plecat din tara, deci pot respira in voie. Mi-as fi dorit sa vina pe 8, de ziua lui tati. Am fi avut doi sarbatoriti. Pe Du i l-am adus acasa de ziua barbatului.... Dar cateva zile in plus nu mai conteaza. Mai ales ca lui ii e asa de bine acolo! Mie nu imi mai e chiar asa de bine :)) Primesc niste lovituri... Dar ce lovituri!!! Asazi voi definitiva si "bocceluta" pentru maternitate. Da, abia azi. Ce lenesa!
Detalii poate mai avem diseara!

A treia luna de sarcina

Abia a inceput si pare a fi cea mai dificila. Dimineata, dupa noul program, tot ce ajunge prima data in stomac trebuie eliminat, care eliminare se face sub privirile atente ale copilului ce ma urmareste pana la baie (da, ajung pana acolo, drept ca in pas alergator) proptindu-se in usa si intrebandu-se, probabil, ce face mami acolo. Nu stiu cum se face dar sta surprinzator de cuminte pana isi revine mami. Apoi ma izbeste un miros puternic ce pare sa vina din scutecul copilului drept in centrul stomacului meu, care stomac dadea ceva semne de intremare. Ma abtin cu greu si reusesc sa schimb copilu'. O alta operatiune datatoare de greturi este gatitul/hranitul copilului. Cum eu ma hranesc in ultimul timp cu salata de rosii cu branza, fara branza, tocanita de rosii, cartofi natur, cartofi fierti cu branza, mancarurile cu carne (de vitel mai ales) ma lasa fara respiratie. Mirosul leusteanului fara de care nu concep o ciorba de vitel ma trimite in pas grabit la baie. Dar cum nu pot hrani copilul cu meniul meu saracacios ma sacrific, ce sa fac?
Un lucru foarte binevenit este ca piticului a inceput sa ii placa in carut si nu mai trebuie carat chiar tot timpul in care refuza sa se transporte pe picioarele din dotare. Dar de multe ori chiar si impinsul carutului ma oboseste peste masura iar persoanele binevoitoare intalnite pe strada se grabesc sa ma linisteasca: a, lasa mama ca e mai greu pana misca, dup-aia nu mai ai probleme, ia sa vezi. Iar eu, ca un Gica Contra ce sunt, nu pot sa nu intreb: pai cum, ce lagatura o fi in faptul ca copilul meu incepe sa inoate mai "apasat" si incetarea greturilor? Adica ce, el acum nu misca? Ba eu stiu sigur ca misca. L-am vazut eu la echografie. Si greturi tot am. Dar degeaba, toata lumea stie mai bine decat tine si nu ai decat sa taci, supusa, si sa asculti rabdatoare experientele doamnelor cu varste respectabile care stiu tot, ca ele au trecut prin multe. Si aici ajung la alt subiect atat de discutat. Alaptarea. Mi s-au dat exemple cum si ce ii poate cauza incapatanarea mea copilului nenascut. Ca asa a facut Nustiucine, ca nu a stiut de a doua sarcina si al doilea copil a avut probleme cu fixarea calciului. Bine dar alta cauza nu putea impiedica fixarea calciului? Nu si nu. Si uite-asa, iata-ma alaptand pe ascuns si nerecunoscand adevarul decat pe alocuri si spunand ca da, il intarc. Si poate ca as vrea dar nu stiu cum, ca uite ca ma sperie putin toate aceste istorisiri. Dar copilul meu se bucura atat de mult cand cere ti-ti si vede ca mamica il serveste... Nu conteaza ca in urma cu doua minute a vrut lapte din cescuta. Ti-ti e ti-ti si el vrea cat mai des. Si nici nu a mai cerut noaptea. Doar ziua. Si eu cum sa nu ii dau?!?
Astazi mi-am facut curaj si m-am urcat si pe cantar si in pofida abdomenului meu care indica spre patru luni (nu 'inceputul' celei de-a treia) cantarul arata 'doar' 52 kg, adica un kg surplus. Bine pana aici dar daca ma gandesc la cat de putin am mancat, nu pot sa nu ma gandesc iar la cele 72 dobandite in prima sarcina.
De cand a revenit vara nu ma mai bantuie nici Lacustra lui Bacovia, am reinceput sa stiu cum sa imi imbrac copilul, am redescoperit tricourile si maiourile si pantalonii scurti, caci zilele trecute nu mi-am pus haine de iarna de rusine... Deci daca ma gandesc bine lucrurile cumva-cumva tind spre bine. Numa' copilul numarul doi sa "miste" ca sa scap si eu de greturi... Da-i, mami, da-i, tot la fel ca Bute!