Cand vine seara...

Cum soarele incepe sa isi aplece razele in jos cedand locul unui colt de luna, cum simt nervii intinzandu-se la maxim si  incep sa fac planuri pentru o seara mai de succes decat cea trecuta, sau cea dinaintea ei...
Seara trebuie distrati doi copii obositi de lungimea zilelor de vara, un copil trebuie hranit cu ceea ce se gaseste prin casa, motiv de aprige negocieri cu castig in favoarea lui (seara trecuta m-a pus sa ii pasez fructe, ca el aia vrea sa manance si altceva nu), apoi sunt necesare doua bai, dupa care copilul mare vrea sa doarma. Sa doarma, as zice eu! Astfel as putea sa ma ocup de cel mic, care suge, si suge, si suge... Doar ca nu vrea decat cu mine. Si stau cu cel mic la san si cu cel mare colac in jurul gatului, tragandu-ma bine de podoaba capilara, verificand din cand in cand cate fire din parul meu i-au ramas printre degete. Si cel mic suge. Pare sa adoarma (oh, Doamne, in sfarsit!). Ma retrag mai usor decat merge pisica si ma intorc la Du, care refuza sa adoarma fara mainile mele in jurul lui. Dar stai! ceva s-a miscat de cealalta parte. O luam de la capat... Eu intinsa pe-o parte cu Robert agatat de san si Du peste mine, pe unde mai gaseste liber. Trec 15 minute. Cel mic pare adormit bustean. Fac schimb de loc cu consortul cu indicatii precise sa faca ce-o sti dansul mai bine dar sa nu aud glas pana Du nu trece din bratele mele in ale lui Orfeu. Si Du adoarme repede, chiar si in racnetele fratelui care cauta si tot cauta sanul pierdut, iar eu plec cu viteza fulgerului spre urlator si ii indes sanul in gura. Il prinde de parca nu ar fi vazut mancare de trei zile-ncoace si cu ceva noroc mai stam asa inca (doar) vreo ora: el molfaind ca la suzeta, eu clocotind, cu capul in flacari, cu stomacul cerandu-si zgomotos dreptul si cu amenintarile de deversare ale unei vezici suprapline...
Comunicare nonviolenta? Usor de zis. Ma chinui insa sa nu mai explodez dupa ce l-am simtit pe Du refugiindu-se in bratele consortului, intr-o seara memorabila, cand ii strigam lui Robert ca il arunc de nu se vede in porumb la bunica-sa. Dar ce vina au copiii? Nici una. Poate consortul? El ce sa faca daca nimeni nu i-a asezat macar una bucata sân de vârât in guri flamânde? Asa ca explodez in mine insami, tratez ranile sanilor durerosi dimineata, caci noaptea am parte de acelasi tratament (supt de la o ora mai departe si treziri fara numar), mananc la miezul noptii, ma uit dupa scutece textile pentru adulti si sper! Sper ca maine va fi mai bine! Ca maine ora 8 ma va gasi in pat...