A primit provizoriu multe lucruri pe care le-am folosit aici, unde vom petrece ultima noapte. Bucataria va fi tot cea mica de aici pana vom avea alte fonduri. La fel si baia, inca lipsita de faianta... Are amenajat doar parterul, partea de sus cu dormitoarele mai are de asteptat vreun an.
Deci nu este perfecta, dar este a noastra.
Ar trebui sa ma bucur, nu? Doar ca eu simt o imensa oboseala. Au fost trei ani cu multe eforturi. Trei ani si 4 luni de cand consortul a dat prima sapa la santuri. Trei ani si 3 luni de cand a aparut primul copil. 1 an si 6 luni de la aparitia celui de-al doilea copil. Toate acestea (inclusiv nasterile) cu bani multi si cu munca multa. Caci am lucrat mai mult noi: Fratele Personal, Consortul si Eu.
Sa fie poate din cauza ca am renuntat la sandalele pe care mi le-am dorit atat de mult, ca la multe alte lucruri mai mult sau mai putin folositoare dar tare dorite?
Sau pur si simplu ca atunci cand ajungi la ceea ce doresti foarte tare constati ca efortul a depasit cu mult satisfactia?
Sau sunt doar prost dispusa si poimaine dimineata ma voi trezi cu fata plina de lumina si bucurie in propria casa?!?
Mester zidar Du:
Mester Consortul:
O parte din rezultate:
Ma gandesc sa ii specializez in montat centrale termice pe lemne, cu tot cu calorifere :))
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu