30

Astazi s-a intamplat. De acum varsta mea incepe cu 3. Nu stiu si nu pot spune exact cum a trecut.
Cateva felicitari pe mail, foarte putine prin telefon (voi mai primi probabil maine cand cei intarziati vor vedea data din calendar) si mai putine prin viu grai.
O zi obisnuita cu pregatirea micului dejun pentru micul print, cu spalat pe jos imediat dupa caci micul print, lasat in grija tatalui, o proiectat o perna exact in ceasca cu lapte, cu plimbarea copilului, ce mai, rutina. Nici nu imi dau seama de cand subiectul principal este altcineva si nu eu. Chiar si de ziua MEA. Nu am avut petrecere. Nici nu aveam cum, ultimele doua zile petrecandu-le mai mult zacand (sotul mai mult decat mine. As fi zacut si eu dar cineva trebuie sa alerge si dupa copil), din cauza unei viroze ce a afectat toata familia. Cel mai bine a rezistat piticul. Noi inca nu suntem refacuti, eu am capatat si o tuse foarte suparatoare pe langa niste dureri abdominale pe care nu stiu cui sa le atribui. Saptamana viitoare am programare la medicul ginecolog si vom vedea.
Deci 30. Nu imi dau seama cum au trecut. Mi se pare ca i se intampla altei persoane iar eu sunt doar spectator. Nu mai stiu sa povestesc despre mine. In anul care a trecut am uitat. Lucruri ce mi se pareau absolut necesare ma fac sa zambesc acum cand le realizez lipsa. Plec de acasa preocupata mai mult si mai mult sa nu uit nici unul din lucrurile necesare copilului si ma trezesc pe drum ca abia mi-am pus putin ruj pe buze, in cea mai mare graba, ca am trecut cu peria de doua ori peste parul inca nevopsit uitand sa mai arunc oglinzii o ultima privire de control, sau aruncand o privire fugara tinutei sa vad daca nu cumva mi-am pus colantii verzi, tricoul roz si geanta rosie. Si ce-mi pasa mie ca parul meu mai arata si cateva fire albe? Sau ca tinuta mea nu este tot timpul perfecta cum era odata? Sau ca machiajul se rezuma de cele mai multe dati la un simplu fond de ten si putin ruj? Atata timp cat copilul meu zambeste fericit si eu sunt fericita. Caci asta a fost dorinta mea din ultimul an: copilului meu sa nu ii lipseasca nimic si mai ales sa se bucure de toata dragostea si atentia parintilor lui. Si cred ca in mare parte am reusit. Cel mai frumos cadou a fost zambetul lui de dimineata cand s-a trezit si a vazut ca tatal lui este prezent, exclamatiile lui pline de fericire: tatiii!, maamiii!, tati!
Ce as mai putea spune?!? Nu simt trecerea ultimului an. Poate nu am avut timp sa imi dau seama ca a trecut. Poate sunt prea tare afectata de raceala si nu constientizez, nu imi dau seama de ce trebuie sa mi se para altfel (dupa intrebarile cunoscutilor) la 30.
A trecut. A fost poate cea mai linistita si naturala zi de 25 septembrie din ultimii ani.