La treisprezece luni

A inceput sa fie tot mai independent. Atunci cand apare un obstacol ce mi se pare periculos pentru pozitia lui verticala si incerc sa ii iau manuta clatina din cap si misca mana in semn de nu. Clatinat ce il foloseste tot mai des insotit de nu-ul facut cu manuta. Vine spre mine si imi spune de-i, de-i, de-i (da-mi), iar eu spun ca nu-i mai dau nimic, el sa imi dea mie un pupic. Clatina din cap si se face ca pleaca in directia opusa. Eu insist "hai, pup-o pe mamica, te rog". Se lasa induplecat, vine si depune un sarut umed, zambeste strengareste si pleaca mai departe. Cand vrea apa imi arata cana. Daca mananc si el este prin apropiere vine si bate din palme spunand deja foarte des folositul de-i. Si ii dau caci am grija sa nu mananc de fata cu el ceea ce nu are voie desi la capitolul hrana a evoluat foarte mult. Atunci cand ii este somn vine sa il iau in brate, pune capul pe umarul meu, cu degetul in gurita si sta asa, nemiscat si daca nu actionez repede (dezbracat, asezat in pat, dat tzitzi) se enerveaza si plange certandu-ma, obicei pe care il are inca de cand era mic-micut. A invatat sa sufle in papadii, imi aduce flori sa le miros dupa care vrea sa le manance desi marea lui pasiune a ramas cartonul. Cum prinde un ambalaj se aseaza jos si incepe sa il roada. Si vai mie daca il intrerup!
Vorbeste mult dar foarte rar reusesc sa inteleg ceva. In afara de mama, tata, baba, papa, il aud toata ziua zicand taca-taca dar inca nu m-am prins ce inseamna. Repeta tot mai mult dupa mine. Isi trage palaria sau sapcuta de pe cap iar eu ii zic 'nu' si 'mai, mai, mai' iar el repeta: mei,, mei, mei. Mergand sa vedem catelul vecinilor ii spun: 'mergem sa il vedem pe Tedy, da? Tedy!' Iar el dupa mine e-di! Seara, cand tati se intoarce acasa nu mai vede nimic altceva. Rade, scoate chiote, ce mai, veselie mare, dar dupa cateva minute vrea tot la mine.
Adoarme la san si doar la san si cu manuta neaparat in parul meu. De multe ori ma cauta semi-adormit si nu conteaza ca este tati langa el, stie/simte ca nu sunt eu si incepe sa planga. Consortul a zis ca din cauza mirosului, deci daca am vreo urgenta am gasit solutia: ii dau hainele mele pe el si ii pun peruca.
Pare sa inteleaga foarte mult din ceea ce ii spun. Daca ii cer sa astepte putin ca merg sa iau o jucarie, asteapta. Sau vrea sa manance si ii spun ca oul arde sa astepte sa il racesc. Se opreste din topait si batut din palme si asteapta. Bine-bine, doar cand vrea ca nu e el asa intelegator mereu! Vrea sa urce scarile la bunici. Eu ii spun 'mai tarziu' si pleaca mai departe.
Mananca relativ bine (parerea mea) in cantitati destul de mari desi mie mi se pare in continuare slabut, dar asta o punem pe seama neastamparului de care da dovada caci nu, nu sta aproape deloc. Doar cand vrea sa fie mangaiat vine si ridica mainile spre mine sa il iau si pune capul pe umarul meu pentru cateva clipe, sau uneori, daca sunt asezata pune capul pe piciorul meu sa il mangai.
Marea problema este ca temerile mele s-au dovedit reale si in cateva luni va trebui sa fac ceea ce nu imi doream si nu stiu cum si nici nu vreau: sa il intarc. Pentru ca peste ceva timp vom mai avea o 'mititica' (cum ne place noua sa credem). O parte a familiei a sarit deja in capul meu ca sa nu ii mai dau sa suga, ca ajunge, ca laptele nu mai e bun, ca ii dauneaza celuilalt copil, ca imi dauneaza mie, ca sa nu ii mai dau si gata. Iar eu nu pot, nu sunt pregatita, nu stiu, nu vreau! Cum sa vreau cand vad cu cata nerabdare asteapta sa il alaptez, ce chiote de satisfactie scoate, de incantare? Cum sa fac? Ei spun ca dintr-o data. Pur si simplu sa nu ii mai dau, dar el plange si eu nu pot. Nu pot! Desi intradevar, cu toate vitaminele, ma simt tare slabita. Poate gasim o cale amiabila. Eu mai caut. Si mai sper...