Attachement parenting

Nu as putea sa spun sigur daca am adoptat principiul sau nu. Pot sa spun ca incerc sa imi cresc copiii cu dragoste si respect. Incerc sa ii ascult si sa tin cont de dorintele lor (in limitele posibilitatilor). Dorm cu ei in pat, da, si am ajuns aici din motive de logistica: Du se bucura tare mult, dupa parerea tatalui (da, da, el a fost cel care l-a bagat in patul nostru) cand adormea cu noi si in scurt timp nu a mai fost deacord sa paraseasca patul matrimonial, iar Robert a ajuns tot acolo pentru ca am tinut tare mult sa nu mai pierd cele trei ore pe noapte dupa ce urletele lui, pana ajungeam eu la patut, erau suficiente sa scoale si mortii, ce sa mai zicem de un Du tare sensibil si gata de trezit si la un scartait mai puternic! Ii port in brate atunci cand mi-o cer, ii las pe jos atunci cand vor (desi la spatele dureros cu care convietuiesc de-o perioada as aprecia tare mult daca Robert s-ar lasa mai mult purtat). Sigur ca exista si limite (poate cam multe) dar explicate si de cele mai multe ori acceptate. Dar altceva am vrut sa spun. Ma gandeam (si consortul se gandea si el cu mine) ca anii astia trebuie sa fie cei mai grei, ca dupa ce or mai creste sigur va fi mai usor, ei vor fi intelegatori, noi fericiti si mandri de ce copii am crescut :D.
Numai ca am citit versiunea AP mai pe la 7 ani :D. M-am amuzat rau! Apoi i-am aratat sotului si iar am ras, amandoi. Si abia apoi ne-am gandit ca, eh, si noi avem doi, apropiati ca varsta, inca mici, e drept, dar cu niste caractere... Oare atasatii nostri vor fi tot pe-acolo? Ce sa facem? Cum sa facem? Cum sa fac sa scap? O mai fi vreo scapare? Antrenamentul oare foloseste la ceva? Si eu, care mai greu de-atat nici nu imi puteam imagina!!!
Oh, oh! Vai mie! Vai mie!
Dar nu le gasim noi jocuri si jucarii? Ia uite aici: jocuri pentru copii de 5 ani, jucarii pentru copii de 12 ani etc. Pai cu astea ma gandesc ca rezolvam un sfert din problema :))