Are un an si 6 luni, sau 18 luni. Timp in care l-am iubit prin fiecare imbratisare, prin fiecare atasare, prin fiecare inghititura de lichid alb, alinator. Timp in care i-am citit dragostea in fiecare privire ridicata spre ochii mei, ochi ce i-au spus de atatea ori ca e ok, ca nu e prea mare - cum s-a grabit sa ii spuna medicul de familie, ca nu e rusine - cum iarasi s-a grabit sa il anunte vecina, ca e bun si hranitor, nu apa goala - cum aude de la aproape toti necunoscutii... Dragostea si multumirea si increderea... si veselia.
La san si-a uscat lacrimile, si-a rzolvat frustrarile, si-a potolit setea, si-a hranit trupul si sufletul.
Am obosit? Uneori da, dar e suficient sa imi caute privirea pentru a vedea cat ii este de necesar si pentru a uita de orice oboseala.
Pana cand? Nu stiu. Poate atat cat o sa vrea? Mi-e teama sa mai afirm asta. Simt presiunea societatii tot mai grea pe umerii nostri mici.
Apai toti is specialisti nevoie mare in lactatie...
RăspundețiȘtergereNoi avem doi ani si un pic de alaptare si sprancene ridicate plus comentarii neavenite vor sa mai vina cu siguranta, dar deh... nu pricepe lumea un lucru simplu, alaptarea este intre mama si copil: punct.
Ca tare bine ai punctat! Cate nu sunt doar intre mama/parinti si copil si nu tine nimeni seama? Cati nu ne indeamna sa mai folosim si nuiaua ca "copiii astia ai nostri nu stiu de rusine"?
ȘtergereDoi ani+? Ce fain trebuie sa fie! Sper sa ajungem si noi :)