Copilul meu cere

De toate. Cu tupeul tuturor celor 19 luni pe care le detine.
Dimineata, la maxim 7:30, cand abia deschide ochii se ridica in sezut si spune poruncitor: am-am ca el vrea djo. Cobor impletecindu-ma din pat si iau papuceii cu catei si ii pun in picioare dupa care trece peste mine si coboara din pat. Suceste un tractor, invarte o masina, imi cere pernele sa faca dealuri pentru tractoare si masini maaa (adica mari), apoi deschide usa, se intoarce spre mine si spune mai mult decat poruncitor: papa. Doamne, atunci chiar trebuie sa ma dau jos din pat sa ii fac papa. Dar macar de m-ar lasa!!! Abia apuc sa spal quinoa si sa o pun la fiert si cum iau primul fruct sa il curat ca sa il pun in blender vine, ridica mainile spre mine si numai ce il aud: babu. 
Mamico, te ia mami in brate imediat, stai numai sa punem marul asta in blender ca mami inca nu stie sa curete fructele cu tine in brate. Doar un minut...
Baaaabuuuuu.....
Mami imediat. Uite, aproape am treminat. Uite mami iti da mamica mar.
Babubaaaa!!!!
Bine, ia banana. Mai vrei? Iti daaau. Tine! Numai lasa-ma sa pun si eu fructele astea in....
Babuuuuuu...
Gata, vino!
Si pasez (asta deja stiu sa fac) cu el in brate, amestec quinoa tot cu el in brate si in sfarsit il servesc.
Apoi nu conteaza ca afara sunt 0 grade. Isi aduce tacticos ghetutele, imi cere geaca din cuier, mi le pune in pat si imi arata picioarele spunand: tatza! Ii scot papuceii, il imbrac/incalt si se duce la usa: uta!  Bine, usa. Stai macar sa ma imbrac si eu....
Si afara povestea continua. Nu vreau pe aici, vreau pe acolo. Nuuuu, "apo" (inapoi)! Vreau la tractoare (moment in care le adresez in gand niste cuvinte celor care toooot lucreaza pe strada si nu mai termina).
Ajunsi inapoi in casa, plictisit de masini si tractoare, se duce si scoate toata incaltamintea mormaind: astea bebe, celelalte ma (mari) si se intoarce cu cei mai rosii si cu toc pantofi ai mei. Ma pune sa ridic picioarele, imi scoate papucii si imi da pantofii. Doamne, bine ca nu ma pune sa ies asa afara!
Intrebat de nenumarate ori daca vrea sa manance imi spune foarte clar: NU. Dar atunci cand se hotaraste ca vrea, se duce la frigider, trage de usa, se uita in spate sa vada daca merg dupa el si imi spune in stilul propriu: papa!  Bine, dar ce? Vai, daca deschid frigiderul!!! Si incepe sa ceara iar: tutu (struguri)! Nu avem! Tati! Da, aduce tati cand vine. Reuseste sa deschida usa frigiderului: dadudaaaa!!!!! Avem iaurt, da, iti dau. Apoi iarasi, vrea mar, portocala si nici nu ma pot gandi ce ar mai pofti el ca imi cere de toate!
De ce imi cere? Poate pentru ca i-am permis sa aiba propriile lui gusturi si pareri? Aici imi vine un exemplu elocvent in minte: eram cu copiii sorei personale si cu sotul ei (ea lipsea din tara si ma rugase sa o suplinesc in limitele posibilului) la cumparaturi. Baietii ma asteptam sa fie mai lipsiti de interes dar de la nepoata mea aveam cu totul alte asteptari caci mai discutasem despre ce i-ar placea. Mentionez ca era pe clasa a 5-a, deci avea undeva la 12 ani, varsta la care micile adolescente se manifesta din plin. Ei bine, intrebata asupra unui produs sau altul nu spunea nimic. I-am zis: "mai fata, tu o sa porti lucrurile astea. Eu te intreb ce preferi. Din moment ce sunt aici, am eu grija sa accepte si tatal tau daca de asta ti-e teama." A inceput, destul de timid, sa fie mai cooperanta. Inutil sa spun ca acelasi lucru s-a intamplat si cu baietii. Acest lucru s-a intamplat acum multi ani dar m-am tot gandit de ce? De ce doar cu mine copiii puteau spune ce si-ar dori si cu parintii de fata nu? Poate ca nu li s-a permis? Poate din cauza dresajului pe care l-am invatat noi in copilaria noastra (si aici eu am mult si zilnic de luptat cu multe "invataturi" pe care le-am primit si pe care nu vreau sa le transmit mai departe copilului meu gen: nu trebuie sa ii faci poftele, vai cum il mai lasi sa faca ce vrea cu tine, daca nu te impui n-o sa iasa nimic din el, copilul nu are voie sa..... sa....... si mai ales sa.....) si de care nu stim cum sa ne detasam si facem la fel cu copiii nostri? Ca doar un copil trebuie sa asculte!!! Dar parintii? Oare ei nu trebuie sa asculte copilul?
Eu imi doresc ca copilul meu sa imi spuna ce doreste, ce ii place si chiar daca nu sunt de acord putem vorbi, negocia si in final ajungem la un consens, dar vreau sa ii cunosc punctul de vedere iar el sa fie liber sa se exprime si mai ales sa stie ca e ascultat si, sper eu, si inteles. Sa nu ii fie teama ca va fi repezit sau, si mai rau, ca daca va insista va fi lovit. Si ce daca este mic? Nu este normal sa aiba preferinte? Eu cum ma simt daca vreau ciocolata si primesc ciorba? Si ciorba e buna dar daca eu nu vreau atunci? De ce sa tac si sa o mananc? Doar pentru ca cineva stie ce e bine pentru mine? Sau crede ca stie? Eu am posibilitatea sa protestez, sa ma cert si in final sa primesc ciocolata dar copilul meu? Daca il bruschez/cert/lovesc oare nu va crede ca el nu are dreptul sa primeasca ce doreste desi a vazut ca acel lucru exista? Mi-e greu si uneori foarte greu sa trec peste principiile care mi-au fost induse si lupt poate zilnic (sau de cateori pe zi) ca sa nu am un copil robotizat caruia sa ii spun vino si sa vina sau nu e voie si sa tresara indepartandu-se imediat. Nu vreau ca si copilul meu sa se trezeasca la maturitate cu aceeasi lipsa de incredere in el cu care am avut eu atat de mult imp de luptat. Si mai cred ca totul incepe de acum, de cand ei sunt foarte mici...
Copilul meu primeste!