Mi-e rusine

• De fiecare data cand nu mai reusesc sa ma cenzurez si urlu la el.
• Cand ma priveste cu ochii tristi pentru ca i-am refuzat un lucru cand amandoi stim ca se putea altfel.
• Cand il vad fugind spre bucatarie ca sa nu il cert ca m-a lovit, pe mine sau pe fratele lui.
• De cate ori il aud spunandu-mi ca gata, e cuminte. Doamne! Cate cuvinte imi vin in minte la adresa celor care ii spun ca nu e cuminte, sau diverse altele pe seama cuminteniei!
• De cate ori vine sa imi spuna ca ma iubeste desi l-am certat.
• Ca nu ma pot seta odata sa nu ii mai spun ca ma supara facand nu stiu ce lucruri.
• De cate ori ma intreaba daca mai sunt suparata.
• Ca nu reusesc sa scap de problemele copilariei mele, pentru a-mi putea creste copiii cum imi doresc atat de mult. Fara a duce mai departe frazele si etichetele pe care le-am auzit eu si care mi-au fost puse. Fara cuvinte aspre, in care nu cred si pe care nu le cred in stare de-a face copilului un bine cat de mic, dar adanc inradacinate in mintea mea de 30 de ani.
• Cand vine sa il iau in brate, fara urma de ranchiuna, desi mai devreme i-am facut o observatie.
• Ca nu pot scapa de dorinta de a fi seful in fata copiilor.
• De deprimarea care m-a cuprins si din care nu mai pot sa ies, provacandu-le copiilor atatea suparari.

Mi-e rusine pentru atat de multe lucruri pe care le-as vrea disparute din viata mea...