Furtuna in paradis

Astazi am mers intr-o ultima vizita in trei. Am calculat gresit timpul de plecare si astfel copilul a adormit cam cu o jumatate de ora inainte de a ajunge. Urmarea? Copil trezit intr-o alta casa, cu alte persoane in jur decat mami si tati si fara sa se fi odihnit suficient. A urmat apoi o scena mai putin intalnita. Copilul a inceput sa urle, sa nu se mai dea jos din brate ba de la mine ba de la ta-su si dupa multe alintari/mangaieri am reusit sa ne intelegem cat de cat.
Plecand de la familia vizitata am vrut sa profitam ca drumul trecea pe langa un hipermarket/complex comercial si sa oprim pentru ceva cumparaturi. Eu voiam foarte mult un rimel, papuci noi, ceva lenjerie mai 'cuprinzatoare' si alte nimicuri femeiesti pe care nu mai vad cand sa le achizitionez in viitorul apropiat, si se impunea o umplere a frigiderului care mai racea un borcan de dulceata, altul de compot si ceva mustar ramas pe peretii unei cutii.
Ne facem noi, adultii, o lista mentala cam cu ce ne-ar trebui, in timp ce copilul se juca cu nervii mei si cu o sticla din care tot imi cerea apa in timp ce masina rula pe strazile Romaniei, ajungem in sfarsit si purcedem la o relaxare prin shopping. Intrebam copilul daca vrea carut simplu sau masinuta, se decide pentru a doua varianta, luam a doua varianta si mergem. Dar trebuie doar sa mergem caci imediat ce ne oprim sa analizam un produs se pornesc urletele. Sotul inspirat il duce sa vada pestii inotand, eu aleg cu greu papucii ce aveam sa constat acasa ca nici nu imi plac, intind o mana si o retrag cu iaurturi cat poate tine in timp ce alerg dupa ei caci pestii devenisera neinteresanti si copilul incerca sa sara din masina. Fug apoi si aleg clementine cate apuc inainte de a auzi deja celebrele sunete cu care trebuie ca am obisnuit tot realul. Mai trantesc intre timp un pachet de unt, sotul apuca sa ia totusi si peste proaspat, si alte cateva nimicuri si cam atat. Caci se pornesc alte urlete. Copilul vrea musai sa treaca de casele ce aveau bariere. Orice incercare de negociere se dovedeste inutila asa ca iau copilul si il conving cu greu sa treaca cu mine pe la o casa deschisa in timp ce sotul ramane sa plateasca. Dupa care ne dam seama ca nu am luat nici macar paine... De altele aflate pe lista nu mai zic ca iar ma lasa nervii....
Sotul, deja pachet, de nervi, vaitandu-se de masina/carut cea "foarte greu de manevrat si luata degeaba ca sa ne chinuie pe noi copilul" se ofera sa mearga cu odrasla la masina in timp ce eu urma sa imi fac de cap pe la DM. Zis dar nefacut caci s-au intors inainte ca eu sa fi ales un rimel pe gustul meu si iar nu mai zic de ce mi-as mai fi dorit caci mi-e teama de o depresie. Asa ca trantesc iar un rimel cu care am mari dubii ca o sa ma dau vreodata, mai iau doua cutii cu ceai si ies val-vartej pe usa. De ce? Copilul voia pe jos, printre cosmeticele ce pareau a avea magnet si tinut la distanta de acestea s-a pornit iar sirena...
Iata-ne porniti spre casa cu portbagajul mare si incapator aproape gol. Copilul adoarme intr-un final si noi ne punem pe discutii. Sotul ca nu, ca asa ceva nu este posibil, ca de acum copilul va sta acasa, ca vom merge la cumparaturi doar cu celalalt ca trebuie alaptat si el nu zice nimic. Eu am si sarit. Sa se duca singur ca eu doar cu un copil nu merg. Ca celalalt cum se va simti? Ca el este foarte sensibil si eu sunt convinsa ca va suferi foarte mult. Si de ce sa ii dam motive de gelozie? Nu, si nu, si nu.
O, dar ziua inca nu se incheiase. Copilul odihnit o ia cu acelasi program si acasa. Vrea iaurt. Nu vrea iaurt. Vrea mancare dintr-un borcanel. Incerc sa ii explic ca nu vrea. Ba da, el vrea, si vrea, si vrea. Il desfac. Nu, nu mai vrea. Vrea supa cu momo (morcov). Incalzesc. Dar nu, nici asta nu vrea. Am inceput sa rad nervos. Suparata ca nu am rimel, nu am inca papucii doriti, nici un sutien rezonabil, ca nu am putut sa imi cumpar nimic, cu dureri de burta si nervi in pioneze am inceput instant sa urzesc planuri de fuga.
Vine in sfarsit timpul baii si apoi somn.... Iar discutia dintre adulti continua. Asa nu se mai poate. Domnul se plange iar ca a petrecut 'atatea'(???) zile acasa si nu a reusit sa faca nimic. Ca noi nu mai putem sa facem nimic decat daca vrea copilul. Ca el nu poate sa faca o instalatie electrica, spre exemplu, in mai putin de doua ore cat doarme odrasla, ca apoi trebuie sa se puna, alaturi de mine, la dispozitia acestuia. Ca asa o sa locuim in casa noastra la anul si la multi ani! Am recunoscut deschis: este vina mea. Trebuia doar sa imi spuna si eu faceam in asa fel incat sa aiba toata disponibilitatea de care are nevoie. Nu, nu e bine. El stie ca eu trebuie sa ma odihnesc dar copilul... E rasfatat. Se tavaleste pe jos, etc. etc. etc.....
Eu? Eu ce sa mai zic? Ce sa mai fac? Ma intreb (a cata oara?) oare gresesc? Unde gresesc? Cum sa fac? Si am obosit tot gandind.
Eh, maine poate o fi mai bine! Doar tomorrow is an other day!