Uitare

Atat de repede a zburat timpul, iar eu am ramas cu cateva amintiri, poze si cateva hainute atat de mici ca nu imi vine sa cred ca le-a imbracat. Sunt atatea lucruri pe care le-am uitat! Nu stiu cum se face dar memoria mea foarte precisa da semne de oboseala. Sa fie varsta?!? Dar sunt si momente pe care mi le aminesc de parca au fost ieri. Vad si acum ochii mirati cand l-am tinut prima data in brate in drum spre sala de alaptat. Era atat de mic! Prima noastra intalnire a fost a doua zi dupa nastere la ora 6 pm. Atat de tarziu, dar mi-a fost imposibil sa merg pana la el si politica spitalului nu prevede aducerea bebelusului la patul mamicii daca aceasta nu poate merge la el. Dupa atatea intebari (o fi bine copilul?, ce o fi zicand mititelul? 'la toti copiii vine cineva numai la mine nu. oare am si eu parinti? mamica mea de ce nu vine???') in sfarsit il aveam in brate. Cata bucurie! Mi s-a dat o sticla cu lapte formula si am ajuns in sala de alaptat. Nu stiam nici sa-i tin sticla. Am vazut cum un bebelus s-a inecat cu laptele si m-a cuprins o mare teama ca nu il voi putea hrani. Nu era nici un cadru medical prin jur. Fetele din sala imi spuneau sa ii dau laptele din sticla ca eu nu am, ca e prea devreme si am nascut prin cezariana si mai dureaza pana vine laptele. Si cei doi ochi ma priveau. Am incercat sa ii dau biberonul, l-a luat, a inceput sa suga. Nu a vrut prea mult. Se scursese doar 15 minute din cele 30, deci mai aveam timp asa ca mi-am desfacut camasa si l-am asezat la san. Surpriza! Simteam cum incepe sa traga si eram atat de uimita de multitudinea emotiilor! Nu stiu cum au trecut urmatoarele 3 ore, dar la 9 fara 5 m-am prezentat la usa sectiei neonatologie foarte hotarata sa nu mai iau nici un supliment, fara teama ca ar putea sa imi ramana copilul nemancat (supliment pot sa ii dea si asistentele dar de alaptat ma pot ocupa doar eu). Si am avut succes. Informatiile mele despre alaptat erau 0. Nu am stiut cat sa il tin la un san si cand trebuie sa il mut. Nici despre ragadele ce pot aparea nu am stiut. Atat stiam ca daca am probleme (nu stiam de ce fel) este o crema facatoare de minuni numita garmastan. Si mai stiam ca vreau sa imi alaptez copilul. Si inca il mai alaptez la un an si o saptamana si nu vreau sa zic eu gata, ajunge. Imi doresc sa alaptez pana cand va zice el gata. Ceea ce regret in  acest domeniu este ca aproape de 4 luni am cedat presiunilor familiei care familie sustinea ca nu mai este laptele meu suficient pentru copil si, din lipsa de informatie (eu si google nu eram asa buni prieteni), am inceput sa ii dau piure de mar si apoi banana. Am vrut sa ii dau si piure de legume dar copilul meu destept a refuzat (bravo mamico) si nu am vrut sa il fortez desi mi se spunea ca nu o sa mai accepte hrana solida. Ba pardon. A acceptat si inca foarte bine. I-am reintrodus piureul de legume la 6 luni si ceva si i-a placut. Aproape mai mult decat fructele. Tot prin acea perioada (trei luni si ceva) copilul meu cel foarte activ a inceput sa se rostogoleasca motiv pentru care a poposit in patul propriu si pentru somnul de noapte de unde inca nu s-a dat dus. Noroc ca e maaaare ca mai mult perpendicular doarme.
In sezut a stat cam pe la 7 luni. Cand il luam de manute sa se ridice el sarea direct in picioruse si incepea sa tzopaie. Tot atunci a inceput sa ma strige, mai ales de suparare si noaptea. Cand era vesel se auzea doar ta-ta-ta-ta. M-am resemnat, ce sa fac?!! Si acum e aproape la fel. Maaama ma-ma-mama-ma sa vina cand m-am lovit, daca vreau sa sug ca de carat ma poate cara si taticu daca este prezent, cu conditia sa fie si mami in acelasi metru patrat.
De aproximativ o luna avem si copil biped. Si cum este incapatanat si perseverent sa se aseze cineva intre el si obiectul dorintei lui... Are un glas frumos dar mai ales rasunator... Si stie sa se impuna. Stie si sa ceara, ceea ce m-a surprins foarte mult, caci atunci cand vrea ceva (mai ales de mancare) bate din palme si spune "de-i". Si trebuie sa ii dau. Am inceput sa evit sa mananc dulciuri in fata lui sau ceea ce el nu are voie caci deja nu il mai pot pacali cu biscuiti si mesele mele sunt servite cand el doarme caci copilului meu nu ii place sa stea singur. Cand era mic-mic si se trezea si nu vedea pe nimeni avea un sunet specific prin care ma striga. Dupa doua strigate daca nu aparea nimeni incepea sa planga. Trebuia sa fie tot timpul plimbat, distrat... Acum se trezeste, se ridica in sezut si incepe sa planga.  Astfel micul meu dejun este servit cel mai devreme la 11.
Afara am iesit impreuna din a doua zi dupa sosirea la domiciliu si de atunci nu a trecut nici macar o zi (vara sau iarna la -15 grade) in care sa nu ne plimbam o ora, doua, trei si chiar mai multe. Intreaga vara Danutz si-a facut siesta afara, in carut, in aerul usor racoros de sub vita de vie. Nu stiu daca aceste plimbari au vreun merit dar cert este ca am trecut peste iarna cu o usoara raceala (fara febra doar cu nasuc apos) la care toata medicamentatia a constat in cateva lingurite de panadol. Eu ma declar multumita.


A trecut un an! Ma uit cu uimire la corpul mic si pufos care ma cauta cu manuta din cand in cand si se intoarce pentru a se cuibari in bratele mele si ma gandesc cu dor la bebelusul si mai mic pe care l-am adus acasa intr-o zi ploioasa la inceput de mai si care intorcea doar capsorul dintr-o parte in alta cautand sanul. Cum a trecut timpul...