A doua

A doua primavara.
Anul trecut, tot intr-o zi cu ploaie, dupa cateva zile minunat de insorite pe care le-am simtit din fereastra unei mici rezerve de spital, la sfarsit de aprilie si inceput de mai, ma intorceam acasa cu un ghemotoc mic-mic ascuns intr-un scutecel. Dupa 9 luni de intrebari: cum va fi?, ce va fi?, cum ne vom descurca?, ce fel de parinti vom fi? aveam sa aflam in sfarsit ce inseamna viata cu un copil alaturi. Dar nu orice copil, copilul nostru. Dupa 8 zile de 'cazare' obligatorie (pe motiv de icter mai pronuntat) la maternitatea spitalului Arges ne intorceam acasa de data asta cu copil purtat pentru prima data in brate, cu multe emotii si multa dragoste si cu foarte putine informatii despre ingrijirea unui nou-nascut. Programul maternitatii permitea socializarea cu propriul copil o jumatate de ora la fiecare trei ore cand mergeam la alaptat, subiect spinos, cu care, spun pe scurt ca a trebuit sa ne familiarizam aproape singuri, fara indrumarea cadrelor medicale (lipseau din sala respectiva). Dar ne-am descurcat. Eu cu o incapatanare pe care nu mi-o cunosteam de a-mi hrani copilul la san si el cu o si mai mare incapatanare pe care o tot recunosc de un an incoace de a suge la acelasi san (pardon, la amandoi).
De atunci lucrurile s-au schimbat radical. Am invatat cum sa pun un scutec dupa ce prima data l-am pus invers si am vazut ca nu da bine, am invatat ca da, pot sa trec un body peste capul mic desi 9 luni m-am intrebat cum oare voi reusi, am invatat (dupa o luna, sau doua?) ca pot sa spal corpul mic-mic ce pare a nu se 'tine' (pana la acea data micutul a fost spalat de tatal lui care, recunosc, a fost mai curajos). Si vietile noastre au inceput sa se invarta in jurul ghemotocului abia aparut in casa noastra. Prioritatile noastre au fost inlocuite, preocuparea principala, de un an intreg plus cateva zile, este ce a mai facut micutul ieri, ce face azi, oare ce va face maine? Nu incetam sa ne miram de minunea care ne-a invadat viata, de bucuria ce simtim cand ne uitam unul la altul si amandoi la copil intrebandu-ne cum am reusit sa aducem pe lume acest copil minunat!

Acum un an... Parca atunci a inceput viata... A fost, cu siguranta, cel mai frumos an din viata mea. Poate ca da, cu mai multe greutati, cu nopti intrerupte pentru alaptat, cu colici, cu rani la sani (din fericire destul de putine), cu multe temeri, ingrijorari, dar si cel mai fericit!

Traim a doua primavara si ne bucuram la fel de mult ca si de prima.