Ce mi-a fost cel mai greu sa fac referitor la alaptare

Sau mai exact la incetarea ei.
L-am alaptat pe Du din a doua zi de viata pana in a 15-a luna. Cand s-a nascut el eram prea putin pregatita pentru ce avea sa urmeze. Cu trecerea timpului m-am tot gandit cine trebuia sa ma pregateasca? Cine ar fi putut-o sfatui pe acea fata tanara si infumurata, acea fata (departe de ceea ce inseamna femeie) ce credea ca le stie toate si ceea ce nu stie va invata atunci, pe moment, singura, ca doar ce poate fi atat de greu? Vine copilul, il iei acasa, el doarme, mananca, iar doarme... eu il hranesc, il schimb, il las sa doarma si imi reiau viata de unde a ramas. Cat de departe sunt de acele timpuri! Cat de bine era daca as fi vazut viitorul macar pe un an doi! As fi putut sa imi fac temele stiind ce va urma. Nu ca as avea regrete. Nu, eu ma consider norocoasa. Nu cu dureri mari la sani, febra nu cred ca a tinut mai mult de doua zile, ba la Robert nici nu prea a fost febra. Imi amintesc ca deja cand am ajuns cu bebelusul acasa nu ma mai dureau sanii si cum ii simteam angorjati se rezolva prin masaj circular. Mai tarziu, cand eu si Mr. Google am devenit prieteni de nedespartit, am aflat despre alaptarea exclusiva pana la 6 luni (prea tarziu pentru Du, diversificat la 4 luni, dar m-am revansat la Robert), despre alaptarea prelungita pe care eram hotarata sa o practic si din nou prea tarziu, de alaptarea in tandem.
Nu mi-a iesit partea cu alaptarea prelungita. Du abia implinise un an cand am descoperit, stupefiata, o noua sarcina. Au urmat cateva zile cu mii de indoieli in suflet. Cum vom face? Cum sa aranjam lucrurile ca Du sa nu sufere? Si grija principala: eu alaptez. Eu nu pot intarca! Eu nu pot privi copilul in ochi si sa ii refuz un drept pe care il are! Daca as fi stiut la timp! Imediat ce au aflat, rudele parca aveau o singura intrebare: cand il intarci? Ca:
-nu e bine pentru tine. Nu ma interseaza. Mie mi-e bine daca lui ii e bine.
-nu mai e laptele bun. Daca nu ii mai place, nu mai suge. Daca suge inseamna ca e bun.
-ii dauneaza copilului din burta. El e primul servit si abia apoi urmam Du si eu.
Insa toata presiunea, fara a sti ceva sigur (nu auzisem niciodata despre alaptarea in tandem, dar sa fi vazut?) m-a facut sa ma gandesc la o metoda de intarcare. L-am rugat pe Du sa incerce lapte de vaca, nu l-am mai alaptat decat cand si-a exprimat sigur si clar dorinta, la somn la fel, doar daca insista. Incet-incet a inceput sa nu se mai trezeasca noaptea, sau sa adoarma doar mangaiat. Simtea ca ceva nu mai merge, ca nu il mai pun la san cu acea daruire. Si atunci am aflat ca se poate! Ca pot alapta un copil desi il astept pe al doilea. Ca nu este nimic in neregula cu asta decat mintile inguste ale celor care nu vor sa vada mai departe de propria experienta. M-am relaxat. Nu l-am mai pus pe Du la san cu samburele indoielii in suflet ci cu incredere ca se poate, dar a fost totusi tarziu. Alaptarea lui, cu mese de lapte deja rarite, s-a incheiat o luna mai tarziu.
Singura mangaiere e ca nu a fost traumatizant pentru el. Du a ales momentul cand a refuzat sanul definitiv. Am mai insistat cateva zile dar nu am mai putut repara nimic. Poate nu i-a mai placut laptele? Poate ca nu a mai fost? As fi stiut raspunsurile daca eram mai bine informata.
Poate ca alaptarea in tandem nu era pentru mine. Poate nu m-as fi descurcat. Mai mult ca sigur ca nu m-as fi descurcat cu atata presiune din partea familiei avand si un nou nascut si tot ce urmeaza unei nasteri dar daca stiam la timp, cu ajutorul consortului nu cred ca era imposibil.
Este marele meu regret. Ca a fost ajutat sa nu mai suga. Am mai incercat mai tarziu, odata cu venirea lui Robert, sa il atasez dar nu a mai fost interesat.
Sper ca de data asta sa nu se mai intample nimic si Robert sa fie alaptat atat cat va cere. Ar fi prea frustrant sa nu...