O luna

Am vrut sa scriu inca de aseara, dar cum seara/noaptea trecuta am petrecut-o in urlete sigle si in duet orice incercare de alta activitate in afara tinutului copiilor in brate, concomitent sau alternativ, s-a dovedit extrem de lipsita de inspiratie.
La o luna cantarul arata 4500g, adica Robert a crescut intr-o luna cat altii in doua, cel putin asta e parerea specialistilor. Ma sperie cat de mult mananca. Daca eram la prima sarcina sunt aproape sigura ca as fi crezut ca nu voi face fata. Chiar si acum am ceva dubii si cu tot saltul cantarului, sunt binevoitori care sugereaza ca nu ar fi laptele suficient, ca altfel de ce ar  suge atat de des si ar dormi asa putin? Caci da, Robert doarme putin. Foarte putin fata de cum mi-ar placea mie. Dimineata se trezeste la 7:00 si mai adoarme intre 11:00 si 12:00, timp petrecut in mare parte cu sanul in gura. O, si sa indraznesc cumva sa il scot!!! Situatia nu ar fi asa disperanta daca nu ar mai exista un copil obisnuit sa stea toata ziua prins de fusta mamei. Sunt zile cand toata activitatea mea se rezuma la linistirea copilului mic, asezarea lui in patut (nu, in alt loc decat patutul si bratele unui adult nu este deloc sigur. Cine are, stie....), ridicarea celui mare, care urla mai tare ca Niagara, in brate, desprinderea lui din acelesi brate, la nici doua minute, in protestele sonore ale amandurora, fiecare cu motivul sau, reluarea activitatii permanent in urletele unuia (ma consider tare norocoasa daca urla doar unul) si ma gandesc ca Sisif a fost mic copil pe langa mamicile cu doi-trei copii. Mai mult de trei nu pot nici sa gandesc, dar sa scriu?!? Dupa baita, cand cei mai multi copii adorm profund, macar pentru trei ore, al meu a inteles ca trebuie sa adoarma dupa trei-patru ore si iata-ma culcata pe pat pe la miezul noptii pentru a ma trezi, cu muuult noroc, pe la trei si apoi la patru si la cinci.....
O parte din orele nedormite le pun in carca colicilor dar totusi mi se par prea multe, iar eu am nevoie sa doarma! Sa pot sa merg la toaleta altfel decat in urlete, sa pot sa beau un ceai altfel decat pe deasupra capului lui, sa reusesc sa nu mai adorm fara sa mananc, fara dus, fara sa imi curat fata...
Tinut in brate se catara pe mine, ma prinde de tricou, isi propteste mainile in pieptul meu si impinge pana isi ridica corpul.
Nu mai plange la baita cu care il desfata in continuare domnul consort. Sta atat de relaxat si plange atat de puternic cand il scoate din apa ca imi vine sa ma intreb daca o fi plans vreodata sau e doar imaginatia mea.
Rade! Dar ce frumos rade!!! Ne urmareste cu privirea si ne cearta cand il luam din patut ca nu ne-am grabit la chemarile lui atat de dese.
Ieri a avut parte si de prima iesire in societate. S-a purtat exemplar, ca un bebelus bine crescut, dar asta asa, doar de ochii lumii. Cred ca a fost ziua in care a dormit cel mai mult din ultimele saptamani.
Eu sunt obosita. Ma transform usor, usor in zombie, incep sa bantui zi si noapte cu cate un copil in brate, dupa caz. Am mare grija sa nu planga cel mic caci se trezeste Du si atunci e cu adevarat problema, caci el vrea doar la mami. Robert ar sta si la tati cu conditia sa ii livreze ceea ce cauta cu gurita lui mica, la inceput discret ca, mai apoi, sa inceapa in stilul lui unic pe care am inceput sa il deosebesc din celelalte semnale sonore.
Este greu spre epuizant cand se intampla sa am astfel de zile, cand refuza sa doarma, si astfel de nopti cand ma plimb cu el in brate cu orele ca sa adoarma si sa il pot lasa in patut cu sanse de reusita. Dar cand se intampla sa prind trei ore legate de somn si ma trezesc dimineata cat de cat odihnita, iar Du este rezonabil si accepta sa se joace 15 minute singur sa ma pot ocupa de alimentatia celui mic, ma gandesc ca parca nu e chiar asa. Si cand vad zambetele copiilor, fetzele lor linistite cand mamica este langa ei, stiu ca asta este ceea ce mi-am dorit.